Indigestii regionale

Am urmărit azi, cu o răbdare ce frizează masochismul, pe TVR Iași (adică pe postul public regional, n.b.), un documentar despre Vatra Dornei. Un loc special pentru mine, din motive asupra cărora nu insist. Cu această ocazie, mi-am promis ca, atunci când mai iau prânzul în fața televizorului, să nu-l mai las deschis pe un program care îmi poate provoca indigestie.



Singurii care își merită banii pentru deplasarea de la Vatra Dornei sunt cameramanul și șoferul. Cameramanul pentru că și-a făcut meseria în parametrii la care te aștepți de la un post public de televiziune iar șoferul pentru că i-a dus și i-a adus pe toți, nevătămați, la și de la locul faptei.

Despre script și montaj...

Redactorului îi recomand să deschidă Google și să urmeze primul link. Nici nu mă interesează acum care e ăla însă cu siguranță ar fi reușit să evite astfel cele câteva truisme absolut jenante din burtierele puse pe material.

Pentru montajist, o sugestie – un soft foarte ieftin, care se poate achiziționa cu o sumă absolut ridicolă pentru bugetul postului de televiziune regional TVR Iași – sub 100 de dolari. Softul se cheamă Pinnacle Studio și are magnifica trăsătură că poate monta (și) „automat”. Adică, îi bagi coloana sonoră și îl alimentezi cu imagini iar el face restul. Dacă producătorul (sau redactorul) ar fi optat pentru această variantă, n-ar fi ieșit penibilitatea pe care mi-a fost dat s-o văd. Nu intru acum în detalii, pentru că se cheamă consultanță. Iar asta costă.

Nu cred că are sens acum să caut rațiuni pentru care ajung să vadă lumina ecranului asemenea „rateuri”. De altfel, nu este nici măcar cel mai penibil material pe care am avut nefericita ocazie să-l urmăresc pe TVR Iași. Unele din ele „comise” de oameni cu pretenții grele, de profesioniști în televiziune. Am simțit doar nevoia să scot din mine preaplinul de energie negativă care m-a umplut după vizionarea acestui documentar. Știți voi, ca atunci când ești beat cui și, cu un efot de voință, dai afară ceea ce stomacul nu mai poate procesa. Ca apoi să-ți fie mai bine.

Evident, nu am rezistat să urmăresc până la capăt calupul de documentare în care era atașat cel cu Vatra Dornei. Asta în ideea în care să-mi dau seama cine râde de noi pe bani de la buget. Însă am remarcat într-un cadru o persoană, călare pe un cal, care aducea cu un membru al conducerii postului. Dacă nu-i pasă de ceea ce fac subordonații ei, atunci măcar ar trebui să aiba grijă unde și cum își promovează imaginea. Dar ăsta un alt subiect, pentru altă dată.

Cu basca de pământ...

Azi dimineață, după ce m-am trezit, am zis „Ia hai să fac o chestie nouă!” Așa că, după puţină mişcare, am închis radioul și am dat drumul la televizor. Aproape un minut mai târziu, l-am întrerupt. Consuma curent degeaba.

National Geographic şi Discovery transmiteau nişte documentare pe care le mai văzusem iar pe Euronews şi CNN erau nişte chestii care mă atingeau prea puţin. BBC nu am pe cablu dar am înțeles că s-au liniștit treburile prin Albion.

Pe facebook... nimic interesant – o persoană, pe care nu ştiu de ce o mai ţin în lista de prieteni, îşi face autopromo la nu ştiu ce mărgică ouată cu surle şi trâmbiţe. Apoi, obişnuitele poze ale descreieraţilor mândri de odraslele lor. Sau din nu ştiu ce vacanţe, pe care le oferă pe tavă „la tot cartierul”, să crape rânza în Madam Cutare! Ca apoi să se întrebe de ce apar prin ziare sau pe bloguri ale „duşmanilor”. Cât despre ferme virtuale şi alte rahaturi de omorât timpul... le-am pus, de mult, la spam.

Revenind la persoana pe care o s-o ejectez curând, când o să-mi fac curat în lista de amici, mă bucur să văd că a trecut la un stadiu superior de evoluţie. Până mai ieri îşi dădea like la propriile postări. Acum spune pe unde o să fie şi ce o să facă. Mă rog, o fi şi asta o strategie, când nevasta îţi critică burta iar amanta s-a supărat că nu i-ai plătit abonamentul la sală. Corul aplaudacilor trebuie ghiftuit cu ceva, nu?!

Adevărul e că experienţele din ultimul timp (adică de vreun an încoace), legate de televizor, n-au fost tocmai de bun augur. Singurele emisiuni în limba română pe care le pot suporta fără să dau cu basca de pământ le pot număra pe degetele de la o singură mână.

Una ar fi cea a lui Moise Guran, cu ora lui de business. Profesionist, jos pălăria! Apoi, „România, te iubesc!”, de la ProTv. Cristi Leonte a rămas, spre plăcuta mea surprindere, în aceiaşi parametri pe care îi ştiam de la Iaşi. Cam at\t. Mai era pe Antena 1 o chestie cu reportaje dar, după ce am văzut vreo două în care se simţea, vorba unui amic, o mână bărboasă de mogul, i-am dat eject.

Am revenit la radio, unde tocmai curgea un Ramstein, cu „Du hast”. Chestie oarecum apoteotică având în vedere gândurile care mă cuprinseseră. După care a urmat Depeche Mode, cu „Policy of Truth”, ceea ce m-a făcut să mă simt așa, ca într-unul din momentele alea Kodak în care gândești: „Nimic nu e întâmplător!”
Aşa că m-am aşezat la computer şi am început un exerciţiu de imaginaţie. Despre ce? Păi... despre un vechi microb, care nu mă lasă şi pace – presa românească.

Oare cum ar fi să lucrez din nou în presă? Adică, „la stăpân”, cum am lucrat atâția ani, înainte de a mi se face silă și a pleca aiurea, peste Atlantic?
Scenariul virtual se desfășoară ușor, ușor, iar ochii minții încep să-l vadă din ce în ce mai clar...

(va urma)