„La vreme de secetă mediatică”
Sau
„Ce mai trecem pe sub radar?”

Isteria stârnită de cazul acuzațiilor de viol de la Văleni / Vaslui a inundat internetul, după unele surse, în jur de 250.000 de oameni vor ca cei vinovați să fie băgați la beci. Curg râuri de cerneală, blogurile fumegă iar rețelele de socializare clocotesc de mânie. Toți vor sânge, toți vor ca violatorii să fie răstigniți, arși pe rug, trași pe roată sau, mă rog, „certați” prin diverse tehnici medievale.

Ce nu spune (aproape) nimeni este că, până la proba contrarie, oamenii aceia sunt SUSPECȚI de a fi comis o faptă. Reprobabilă, într-adevăr. Traumatizantă și incalificabilă, fără discuție. Dar încă sunt suspecți. Și asta din simplul motiv că nicio instanță de judecată nu i-a condamnat pentru fapta de care sunt acuzați.

Cu toate acestea, mii de oameni ar pune chiar acum mâna pe par, pe funie sau pe drujbă și și-ar satisface propriile pofte. De această dată, de răzbunare. Fără să se gândească la faptul că, în felul acesta, poate fac jocurile unei prese iresponsabile, în căutare de audiență.  Sau ale vreunui „serviciu” care vrea să minimalizeze sau să treacă pe sub radar alte fapte, mult mai grave.

Motto:

Gândiți, deci existăm!

A fost sau n-a fost… un sfert de milion?!

Habar n-am cât de corectă e cifra aceea, sfertul acela de milion, despre care se spune că ar reprezenta numărul de români care au semnat petiția cu privire la băgarea la beci a celor vinovați de violul din Văleni.

Dacă v-ați păstrat mintea limpede în acest caz, spre deosebire de 80% dintre conaționalii noștri, vă dați seama că, în paragraful anterior, sunt o grămadă de chestiuni obiectabile.

Unul ar fi însuși numărul de 250.000. Este avansat de presa românească. Care, nu-i așa?, este cunoscută pentru corectitudine, etică și deontologie. „The Guardian”, „The New York Times” sau alte gazete consacrate sunt în pantaloni scurți față de presa românească.

Sau mă înșel eu cumva și am plecat aiurea, din presă și din țară, acum vreo zece ani, tocmai pe motivul că îmi ajunsese la gât lipsa de corectitudine și batjocura la adresa eticii și deontologiei profesionale?!

Ok, hai să nu fim cârcotași, n-or fi un sfert de milion dar, dacă s-au adunat vreo câteva zeci de mii, tot e ceva.

Apoi, e vorba despre aruncarea în temniță a celor vinovați.

Păi… îmi scapă mie sau oamenii ăștia încă n-au fost condamnați? Cel puțin nu încă. Dar opinia publică știe deja tot, poate chiar mai bine decât tânăra care a venit cu acuzațiile, că „cei șapte magnifici” sunt vinovați și trebuie să putrezească la ocnă.

„Și ce dacă nu i-a condamnat, unii și-au mărturisit fapta, deci nu mai încape discuție.”

Ba încape discuție, pentru că acest fel de mărturisire nu poate fi decât în avantajul unui procuror leneș, care ori nu poate obține condamnarea altfel, ori vrea să plece în concediu cât mai repede. Nu înseamnă neapărat că sunt și vinovați, s-au văzut atâtea cazuri de autoîncriminare false.

Dacă respectivii acoperă pe alții? Sau dacă n-au discernământ? Ori, sunt pur și simplu... proști! Sunt atât de bătuți în cap, încât nu-și dau seama de consecințe și se dau cocoși în fața unei comunități rurale, care are respect doar pentru par.

Văleniul e cunoscut, de mai bine de o sută de ani și sub numele de Valea Rea. Deci, dacă vrei să ieși în față, nu te înscrii în corul bisericii, ci e mai simplu să fugărești o mândră pe miriște.

Și, de fapt, ce înseamnă respectul obștii într-o asemenea localitate?! Să îți facă lumea statuie în fața școlii sau să se ascundă pe după garduri, când treci spre casă de la cârciumă, ca un zmeu, cu sticla în mână?!

Nu vă mai chinuiți circumvoluțiunile cu căutarea răspunsului, lipsa de educație, demolarea valorilor morale tradiționale și iresponsabilitatea cronică a autorităților post-decembriste au făcut ca întrebarea de mai la deal să fie eminamente retorică.

La ei merge, la noi nu!

Ei bine, punând toate acestea în balanță, nu-i așa că americanii n-au fost proști deloc atunci când au votat cel de-al cincilea amendament la fabuloasa lor Constituție?!

Este vorba despre cel cu autoîntriminarea, căci, în înțelepciunea și respectul pe care îl au față de lege, cei de dincolo de Atlantic s-au prins ca actul de justiție suferă atunci când unii sunt forțați, din diverse rațiuni și prin diverse mijloace, să recunoască lucruri pe care poate că nu le-au făcut. Ori că alții se bagă singuri în cofă, chiar nevinovații fiind, de teama represaliilor sau ca să-i scape pe alții de belea.

Nu în ultimul rând, multă lume cere sânge, indiferent dacă acuzații sunt dovediți vinovați sau nu, pe temeiul că „sunt tată de fată / fete și aș participa cu plăcere la stâlcirea lor pe viață…”.

Am citat pentru că sunt vorbele exacte ale unui om educat, decent în exprimare, bun vecin, bun contribuabil și la fel de bun tată. De fată. Nomina odiosa, evident, e un prieten vechi dar omul nostru n-ar ezita să participe la linșarea unor indivizi despre care nici nu știe dacă sunt vinovați sau nu. Pentru că n-a fost acolo, nu-i cunoaște pe respectivii, ci doar a auzit din presă. Și doar din empatie, pentru că are fată.

Așa că acum este momentul să vin și să vă întreb – care este diferența dintre el și cei care batjocoresc femei, pentru a-și satisface niște necesități? În acest caz, de răzbunare dar tot împotriva unor oameni care nu se pot apăra.

Sau, mult mai important, care greșește mai mult, din punctul de vedere al respectului față de lege?

Alb-negru

Pentru cei mai mulți totul e clar, nu există nuanțe, treaba e limpede.

Pe de o parte, cei șapte acuzați ar fi niște bestii care și-au dat drumul instinctelor de peșteră pe o biata fată. Ea este pură și imaculată iar ei sunt niște mârlani. Pentru conformitate, iată ce spune DEX-ul: „mîrlí (-lésc, mârlít), vb. refl. – A se împreuna, a se împerechea (numai despre oi și capre).”

Deci, avem de-a face cu niște ciobani care și-au astâmpărat poftele cu ce au găsit la îndemână. S-a întâmplat să nu fie o mioară, ci o tânără consăteancă.

Dincolo de etimologii, mai mult sau mai puțin discutabile, un lucru e cert – un NU spus avansurilor erotice ale cuiva înseamnă NU. Și asta chiar dacă persoana în cauză trăiește din vânzarea de sex cu amănuntul. Sau en gros, după caz.

Pe de altă parte, zice-se că ea era „poama” satului, cam rea de muscă și, de fapt, nu prea a fost un viol, pentru că tânăra ar fi acceptat să facă sex cu vreo câțiva dintre ei. Au mai venit apoi vreo doi-trei, ca la o oferta de supermarket, un fel de „plătești unul, iei trei” și poate că nu se aștepta chiar la șapte. Dar ei, de fapt, sunt băieți de treabă, care își ajută părinții și care dau bună ziua pe uliță. Ea e cea rea, că i-a provocat, săracii!

Ca în orice alte situații, poate că adevărul e pe undeva pe la mijloc. Poate că a fost un sex consimțit, chiar dacă doar cu unul sau doi dintre protagoniști și nu cu o echipă de handbal.

Sau poate că adevărul nu e deloc la mijloc și fata a fost luată pe sus, pur și simplu, „cu japca”, cum se mai spune prin zonă și dusă undeva unde fiecare dintre făptași a făcut ce-a vrut cu ea.

Aberații cromatice și de sfericitate

Tot ce am înșirat sub intertitlul anterior este atât de greșit, la atâtea niveluri, încât mi-e greu să mă și hotărăsc de unde să încep să raționez.

Oare chiar atât de alienați am ajuns încât să nu vedem aberațiile din raționamentele enumerate mai sus? Oare chiar atât de mult ni s-a dereglat busola morală încât să nu ne dăm seama că, după ce s-a reclamat o faptă penală, vinovatul este stabilit doar de o instanță de judecată?! Indiferent care ar fi acel vinovat, presupușii violatori sau chiar tânăra, pentru denunț calomnios.

Este plină jurisprudența de femei nenorocite pe viață de brute dominate de instincte primare. La fel de plină e și literatura însă există și cazuri de oameni nenorociți pe viață de vreo femeie geloasă ori de vreo adolescentă căreia nu i s-a răspuns la avansuri. Unii s-au și sinucis, nemaisuportând oprobiul public nemeritat,

Așadar, până nu se stabilește adevărul, de către un magistrat care să administreze probe legale, noi nu facem decât să ne dăm cu părerea, uneori mai avizat, alte ori ridicol sau poate chiar de-a dreptul penibil; unul este violator și celălalt este victimă sau unul este inocent și celălalt este un calomniator.

Vorbim vorbe și discutăm discuții pentru că, în absența unor abilități telepatice sau a lui Dumnezeu-tatăl în carne și oase, vinovăția este stabilită doar de magistrați. Până atunci, avem doar suspecți sau posibili făptuitori.

Așa e în democrație. În dictatură, sunt mai puține bătăi de cap - unul are dreptate și restul execută.

20 la sută

Dacă nu vi se pare nimic suspect la fraza cu care am încheiat paragraful anterior, însemnă că ați fost concepuți după ultimele spectacole ale „Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluționar” și nu aveți o experiență a totalitarismul așa, la prima mână.

Pe de altă parte, dacă numele de „Cenaclul Flacăra” parcă v-ar aduce aminte de ceva dar nu este foarte clar ce anume, ar trebui să consultați rapid un medic, pierderile masive de memorie indică o serie de afecțiuni, care de care mai serioase.

Restul, care nu cădeți în cele două extreme, vă încadrați probabil în cei 20% care privesc realitatea cât de cât obiectiv (și nu tele-obiectiv), prin lentile care sunt relativ libere de aberații cromatice și de sfericitate.

De ce 20%? Păi, dacă tot se vehiculează cifre, hai să spun și eu ceva. Măcar am stat să mă gândesc puțin înainte de a emite procentajul acesta. În plus, pe mine nu mă interesează ratingul, ceea ce poate fi un argument prin el însuși. Chiar dacă nu sunteți douăzeci la sută, ci doar vreo două procente amărâte...

„Legea?! Lasă-mă, dom-le, cu legea!”

Ok, cifre mai mult sau mai puțin susținute, partizanate după mărimea mușchilor și puterea neuronului dar, până la urmă, ce ne arată toate acestea?

Din păcate, dincolo de nenorocirea în sine, situația care a generat scrierea de față este un indicator al gradului de respect față de lege pe care îl are populația României.

Nici nu mai contează dacă cei în cauză sunt vinovați sau nu, ei merită castrați! Chimic, fizic, electromagnetic, atomic, prin forță tare sau slabă, nu mai are nici un fel de importanță cum, e musai să fie văduviți de „scârbavnicul mădular, spre veșnica lui nefolosire”, ca să citez dintr-un Cod penal de pe la finalul veacului XVIII.

Ce mă surprinde este că până și oameni destupați la cap, pe care îi cunosc de mai bine de douăzeci de ani, cad în patima asta a talionului. Insinuant sau chiar explicit, uneori cu detalii de secol XIV, când le văd luările de poziție parcă recitesc „Numele Trandafirului”.

Oamenii aceștia care, în majoritatea timpului, sunt tați responsabili, mame devotate sau prieteni de nădejde se transformă acum în vigilantes însetați de sânge. Atât de vehemente și de radicale le sunt protestele și chemările la acțiune, încât e destul de greu să mai faci diferența între ei și cei care sunt acuzați de faptele reprobabile de la Văleni.

Barometrul respectului față de lege

Acum, să vă fac o mărturisire – în cele ce-am spus mai sus și voi spune mai la vale, nu țin neapărat ca cineva să fie de acord cu mine. Este blogul meu și îmi dau cu părerea despre una și alta, cântărind argumentele pro și contra din sursele actualmente accesibile. În plus, istericalele nu mă impresionează însă ceva mă lasă cu un gust amar: lipsa de respect pentru părerile celorlalți. Uneori, pusă în cuvinte pe care v-ar fi jenă să le rostiți în prezența părinților. Sau a copiilor, că e cam același lucru.

Ceea ce-i într-adevăr îngrijorător este că toata povestea asta arată gradul de respect față de lege al romanilor. Și aceasta din toate unghiurile posibile - al celor care "o comit", al celor de pe margine, fie ei vigilantes, gură cască sau doar legume dar, mai ales, al celor care sunt plătiți să pună umărul la rezolvarea unor astfel de situații. Și, poate mult mai important, să le prevină.

Serios, în logica acestei discuții, chiar n-are importanță că lucrurile au stat așa cum acuza victima. Adică bestiale. Sau, că peste ceva timp, vorba unui amic din presa, care a văzut și el o duzină de astfel de cazuri, victima se va răzgândi și va declara, cu un rictus bovin, că a fost o chestiune de comun acord. Chestie care, iarăși, dacă ești în deplinătatea facultăților mentale, nu poți să nu-ți dai seama că e cusută cu ață albă. Însă ceva parale pot schimba unele opinii, mai ales când valorile morale sunt cam in ceață.

Adevărul, ca și dreptatea, umblă cu capul spart

In toata isteria asta, nimănui nu-i pasă de adevăr, ci doar de propriile păreri, opinii si, de ce nu, umori și angoase. Ți se cam face pielea de găină când te gândești că, pentru acești oameni, chiar nu mai contează ce s-a întâmplat cu adevărat la Valea Rea, lângă Vaslui.

Pentru ei, totul e cert, ei știu că cei șapte sunt niște neandertali, care trebuie linșați. De cealaltă parte a problemei, sunt mulți care știu, din contră, că fata e cea care i-a tras de moț și, după ce obștea a aflat de ispravă, vrea să se răzbune pe ei cu acuzații de viol.

De aceea, mi se pare total nedrept să ți se ceară să răspunzi la întrebarea aruncata zilnic pe rețelele de socializare: "Dacă ai avea o fata și ți-ar veni acasă violată, le-ai mai lua apărarea bestiilor?!".

Pentru că există și corolarul: "Dacă ai fi tată de băiat și ar fi acuzat pe nedrept de un viol, cum l-ai apăra când toată lumea vrea să-l atârne în ștreang?!"

Întrebări corecte, întrebări incorecte

S-a ajuns ca în cazul în care îți exprimi dubii cu privire la încălzirea globală sau la normalitatea căsătoriilor între homosexuali. Ești blamat din start, indiferent cui înclini să dai dreptate, faptul că stai în dubii deja te face un paria, ești o piedică în calea progresului.

Nu mai spun de Holocaust pentru că, de ieri, riști să faci și pușcărie dacă îți exprimi dubiile publice cu privire la povestea asta. E clar, potrivit legii, pe teritoriul României a fost Holocaust iar dacă mai ai nelămuriri sau lauzi cumva legionarii, faci pârnaie câțiva ani buni. Legea a fost deja promulgată de președinte, fără zarvă și fără prea mult tam-tam, deci... ciocul mic!

Nu știu acum ce-o să facem cu Eliade, cu Noica, cu Voiculescu sau chiar cu părintele Stăniloae pentru că, potrivit legii, de azi ar trebuie să ne cam fie rușine cu ei și să le mutăm cărțile, în biblioteci, pe rafturile mai din spate. Asta în cazul în care nu le dăm foc în piața publică, precum... stai așa, că ăla chiar a fost fascist! Ba chiar nazist de-a dreptul!

Mai avem dreptul la opinie?

Scoaterea din dezbaterea publică a unui subiect, oricare ar fi el, este dăunătoare în atâtea feluri încât o societate mai cu cap, precum cea britanică, n-a îndrăznit să legifereze așa ceva. Noi însă... suntem mai cu moț, mai catolici chiar decât Papa, ordotocși sau nu.

Dar... mai bine mă abțin, chiar dacă sunt departe de casă. Mai vin prin România, în vizită pe la prieteni sau pe la casa părintească și nu vreau să mă aștepte "organili" pe la poartă, să mă arunce la beci pentru vreo postare pe net...

Revenind mai aproape de noi, la Văleni, nu e corect să arunci asemenea întrebări, cei ai face dacă...?, ce ai face dacă nu...?, pentru că cine își exprimă rezervele cu privire la circul mediatic nu le ia musai apărarea suspecților de viol, ci sunt fideli unui principiu – oricine are dreptul la un proces corect, indiferent de faptele de care este acuzat.

Apoi, nu noi ar trebui să răspundem la aceste întrebări, ci statul, care ia șapte piei de pe contribuabil, chipurile pentru ca astfel de situații să nu se petreacă.

O temă de meditație

Nu aș vrea să închei zicerea de față fără o întrebare care iarăși îi va isteriza pe unii dar care sper să le ridice măcar o sprânceană celor care au obiceiul, pe cale de dispariție, de a-și mai folosi neuronul, măcar din când în când.

Oricât de cinic ar suna, violuri au mai fost și încă mult mai dure decât cel de la Văleni. Pot depune personal mărturie, ca jurnalist am documentat cazuri de-a dreptul macabre, față de care întâmplarea de la Văleni pare a fi doar o plimbare prin parc.

Să vă aduc aminte doar de violul urmat de crimă, de la Cub, din Iași, de acum vreo zece ani?! Am văzut imagini halucinante pe care mi-e greu să mi le și amintesc, darămite să le mai și povestesc cuiva...

Așadar, de ce atâta mediatizare și isterizare în masă față de situația de la Vaslui?

Somnul rațiunii, la vreme de secetă

Să fie din cauză că e sezon oarecum mort? Că e „secetă”, cum spuneam când lucram la știri? Iar, la vreme de secetă, până și o ploaie cu grindină e bună?

Poate că e nevoie să se treacă, zilele acestea, vreun subiect pe sub radar și băieții deștepți și-au pus postacii să dea o mână de ajutor la umflarea subiectului spre o dimensiune pe care, altfel, n-ar fi atins-o, oricât s-ar fi rugat măruții, simonele și mădălinii circului mediatic românesc.

În acest sens, poate n-ar fi rău să vedem ce legi s-au promulgat în perioada aceasta, ce ordonanțe de urgență s-au mai dat, cine a mai primit vreo licență de exploatare prin România, minieră sau de altă natură, cine a mai venit în vizită prin țară, pe unde s-au mai dus președintele și premierul etc.

Sau poate că n-ar fi rău să fim mai atenți și la ceea ce se întâmplă peste Prut, unde basarabenii încep să se miște tot mai coerent în direcția unei uniri cu România. Ceea ce, în treacăt fie spus, cam are darul de a strica agendele unor cancelarii.

Vi se pare firesc și natural ca niște acuzații de viol, într-un sat uitat de Dumnezeu, să adune un sfert de milion de proteste în doar câteva zile iar un marș al tinerilor unioniști spre capitala țării-mamă să treacă neobservat și să scoată în stradă doar vreo câteva sute de persoane?!

Nu-i așa că nu e tocmai ușor cu discernământul ăsta?! Însă alternativa e cruntă și a definit-o foarte bine un celebru pictor spaniol: somnul rațiunii naște monștri.

Procurorul stalinist și dușmanul de clasă

Cândva, eram mândru că lucram la ProTV, că făceam parte din „marea familie Pro”. Aveam colegi minunați, cu care mă înțelegeam din priviri iar profesionalismul era la el acasă.

Imaginea asta arcadiană era spartă, din când în când, de unii care mai furau benzină de prin rezervoarele mașinii, de alții care veneau la mine și-și dădeau colegii în gât sau de cei care îmi cereau să fac demersuri, pe lângă comandantul Poliției, să le anuleze amenzile pentru depășirea vitezei legale. Însă, una peste alta, atmosfera era propice exercitării profesiei de jurnalist și noi simțeam că trăim în locul potrivit.

Mizeria de reportaj realizat de Elena Lasconi la o școală din Vaslui, cu execuția publică a unei amărâte de profesoare de engleză, mi-a adus aminte însă că, printre noi, cei din Pro, mai erau și altfel de oameni. Care, după plecarea masivă a celor ce își respectau profesia, au rămas stăpâni pe plantație...

Motto:

Gândiți, deci existăm!

Pălăria (mult) prea mare

Evident, povestea idilică cu care mi-am început șapoul de mai la deal n-avea cum să dureze prea mult. M-am prins, într-un târziu, cu ajutorul unor „insideri”, că împăratul e, de fapt, în fundul gol și că aplaudacii îi laudă hainele de frică să nu-și piardă sinecurile. Chestiunea m-a făcut, la un moment dat, să părăsesc „marea familie PRO” și să îmi iau tălpășița pe alte meleaguri.

De atunci au trecut vreo zece ani dar pare-se că, printre foștii noștri colegi din ProTV, n-au rămas decât cei cu care, pe vremuri, ne era rușine. Sau, în orice caz, sunt majoritari. Sunt cei care furau combustibil din rezervorul mașinilor de serviciu, care măsluiau deconturi, care scoteau legitimația ProTV prin câte o crâșmă pentru o bere în plus sau ca să impresioneze, pur și simplu, vreo gâsculiță „de provincie”. Dar ca aceștia să pună stăpânire pe sistem… Recunosc cu sportivitate, nu ne-a trecut niciodată prin cap așa ceva.

Toți cei care au lucrat în ProTV își aduc aminte, desigur, de ceea ce numeam „Spiritul Pro”.

Era ceva deosebit, ceva palpabil, ceva minunat care cred ca a culminat în 2005, la zece ani de la prima emisie. Dar... toate au un sfârșit și, așa cum vorbeam cu câțiva foști colegi, pe undeva suntem coautori ai fenomenului de manelizare a televiziunii pentru că, plecând de acolo, am permis unor indivizi, care nu aveau nici pregătirea și nici profilul moral necesare, să-și pună pe cap niște pălării prea mari pentru țestele lor. Pălării pe care, în alte circumstanțe, nu ar fi avut nicio șansă să le poarte.

Dușmanul de clasă din Vaslui

În reportajul cu profesoara de engleză din Vaslui, care „habar n-are sa lege două vorbe în engleză”, Elena Lasconi este mai ceva decât un procuror stalinist, înverșunat pe dușmanul de clasă.

N-am trăit prin anii ’50 când, după spusele părinților și bunicilor, teroarea comunistă atingea apogeul însă realizatoarea de la Pro ne ajută puțin imaginația și ne dă câteva mostre de limbaj de procuror:

 „Hai sa vedem puțină engleză”

„Directorul și-a luat tălpășița când a aflat ca trebuie sa răspundă la câteva întrebări”

„Din cauza lor (a dascălilor n.n.) zeci de mii de copii renunța, in fiecare an, să meargă la cursuri”

Ia să le luăm pe rând…

Să vedem puțină engleză?

Dar cine ești tu, doamnă Lasconi, să ceri unei profesoare, în timpul lecției, să-ți arate ce face?! Toți cei care am filmat prin școli știm că așa ceva nu se putea decât în două feluri: ori aveai „spate” la vreun inspector școlar ori mințeai sau înșelai vigilența "victimei" și filmai, din diverse motive, pe ascuns.

Directorul trebuie să răspundă…

De ce „trebuie” să-ți răspundă directorul, doamnă Lasconi?! Ești, cumva, vreo autoritate iar el e musai să vină în fața ta cu basca în mână?!

Din cauza unor astfel de dascăli, zeci de mii de copii renunță să meargă la școală.

Cât de perversă este această afirmație! Să dai vina pe un amărât de profesor de țară pentru dezastrul din învățământ este ori o rea intenție vădită ori, hai s-o zic de-a dreptul, o prostie crasă. N-am auzit nimic, în textul reportajului, despre nesfârșitele reforme în educație, despre subfinanțarea – până în pragul extincției – a învățământului românesc, despre migrarea fără precedent, în afara țării, a forței de muncă calificate…

Etică și deontologie… WTF is that?!

Sunt convins că doamnei Lasconi nici măcar nu i-a trecut prin cap să-i spună profesoarei cu pricina că are dreptul să nu-i răspundă la întrebări. Sau, așa cum o știe orice jurnalist care își respectă sursele, că poate să nu permită echipei de știri să filmeze la oră.

Apoi, faptul ca femeii nu i s-a blurat fața arata că este percepută ca un pericol public. Mai grav este însă că nici copiii nu au fost protejați. Oare are cineva idee, dintre cei filmați, că poate sa ceara daune crunte ProTV-ului și celor care au intrat cu cizmele în viața lor, care au emis mârșăvia asta, execuția asta publică?!

Nimeni nu are circumstanțe atenuante pentru femeia care își înghite limba de emoție când este filmata de marele ProTV. Ea este percepută ca singura vinovată pentru faptul ca jumătate dintre copiii de la țară abandonează școală. Si, peste toate, povestea se întâmpla la Vaslui, deci madam Lasconi trebuie să aibă dreptate, acolo sunt cei mai tâmpiți oameni din țară.

Iar totul se termină, apoteotic, cu o „expertă”, Sandie Blanchet pe numele ei, vorbind într-o engleză de baltă, cu accent de Dunkirk. E bine s-o credeți pe cuvânt, are o soră profesoară în Franța. Unde, în educație, curg doar râuri de lapte și miere.

Bravo, ProTV, cei de la Channel 4, cu „The Romanians are coming”, sunt niște diletanți pe lângă voi!

Poziția... vedetei

Este rușinos cât de jos au ajuns standardele în presa românească. Chiar și printre așa-numitele vedete. Cei care am lucrat în ProTV, de exemplu, știm cum erau ținuți oamenii aceștia în spate și cum erau promovați, pe ce criterii și, mai ales, cum rămâneau în pozițiile cu pricina.

Dacă vă gândiți la conotațiile sexuale ale cuvântului "poziții", să știți că nu sunteți prea departe de adevăr. Cunosc, alături de alți foști colegi din televiziune, cel puțin trei cazuri "documentate", în care vedete cu mofturi grele se bătea pe burtă (tura asta, la propriu!) cu patronul postului sau cu oameni de afaceri de succes. Unul chiar de foarte mare succes.

Eu, mai naiv, mă întrebam cum naiba de conduce domnișoara cu pricina un Audi așa de "bengos", un Merțan atât de nou și puternic sau un Range Rover după care toți își rup gâtul pe stradă. Dar cățiva șoferi m-au pus imediat la curent cu situația. Erau foarte bine informați oamenii și nu e de mirare, la câte curse de noapte făcuseră spre și dinspre alcovurile aferente.

„Walking Eagle” din presa românească

Pe de altă parte, am avut ocazia să lucrez și cu oameni minunați, profesioniști care acum, după ani și ani de atunci, îmi dau seama că ar fi putut sta pe picior de egalitate cu orice omolog, din orice televiziune americană sau britanică. Din păcate, oamenii respectivi au plecat, rând pe rând, „din sistem” pentru că nu mai suportau să fie „walking eagles”.

Dar au rămas cei precum Elena Lasconi, care se pricepe la engleză mai bine decât profesoara din Vaslui, așa că nu ar trebuie să-i mai explic faptul că „a walking eagle is a bird so full of shit that it can’t fly any longer”.

Deci, nimic surprinzător ca o vedeta ProTV, Elena Lasconi, a găsit dușmanul poporului într-o clasă de școală din Vaslui. Este felul în care continui să-ți iei leafa la ProTV în ziua de azi…

Lupta cu morile de vânt...

Cândva, duceam lupte crunte, în fiecare zi, la teleconferința cu producătorii din București, pentru a nu avea în jurnal, din Moldova, doar babe violate și tați care își siluiesc fetele minore.

Uneori mai reușeam să strecor și câte o știre cu un transplant unic în Europa, cu câte ceva de pe la Filarmonică sau pur și simplu un fapt de viață demn de a fi dat pe un post național. De cele mai multe ori însă, pierdeam bătălia pentru că nu eram perceput altfel decât ca un Gică-Contra, care se pune de-a curmezișul celor care știau ei mai bine ce se întâmplă „în teritoriu”.

Așa că, la un moment dat, m-am săturat să lupt cu morile de vânt și mi-am văzut de drum. Am plecat din presă dar mi-e dor în fiecare zi de viața de jurnalist. Și, când îmi plânge inima mai tare, apare câte o Elena Lasconi, care îmi dă dușul rece necesar revenirii la realitate.

Care e diferența intre tine, Elena Lasconi, și fostul tău coleg care, prin anii ’90, întreba soția unui pilot ce părere are despre faptul ca omul ei tocmai a murit într-un accident de avion?!

Pentru conformitate, reportajul ProTV, realizat de Elena Lasconi, se găsește aici: