Stramutatii – o mostenire toxica a Razboiului rece

Tocmai am citit un text, intitulat "Pensionari idioti, nu mai nenorociti aceasta tara!" si am ramas cu un gust amar - autorul are impresa despre el insusi ca e "un om cu cap, un om care mai crede ca, intr-o lume a ignorantei, mai este loc si de informatii relevante".

Insa felul in care a scris textul imi confirma ca respectiva parte anatomica e pe o pozitie care, vorba unui sergent de-al meu din armata, este utila doar sa nu-i ploua in gat. Nu-mi cereti linkul, nu vreau sa-i fac un trafic pe care nu-l merita. Insa imi ofera prilejul sa ies putin din amorteala si sa mai scriu vreo doua vorbe.

Motto:

Gândiți, deci existăm!

Milioane de dolari, pe mana unor "ciobeni"...

Autorul textului despre care e zicerea de fata varsa in capul pensionarilor exact ceea ce el insusi acuza "latrinele" ca varsa in spatiul public dar scapa din vedere faptul ca majoritatea celor aflati acum la varsta senectutii au facut obiectul unei spalari de creier la dimensiuni mondiale.

Asa ca ce sa te mai miri ca voteaza, cu o tenacitate demna de o cauza mai buna, cu FSN - PDSR / PD - PSD - USL? Adica cu oricine le lasa macar o umbra de impresie ca va perpetua un status-quo in care unii se fac ca muncesc, altii se fac ca platesc dar toata lumea se descurca!

Pensionarii acestia sunt taranii stramutati la oras pe vremea expansiunii economice planificate de comunisti. Mai precis, de pe vremea cand industria romaneasca avea nevoie de forta de munca si dadea utilaje de milioane de dolari pe mana unor "ciobeni" dispusi sa-si lase oile in urma si sa se faca macaragii. Sau strungari. Sau soferi de autobasculanta. Sau militieni. Sau... in fine, ati prins ideea.

... scapati de gura satului

Pentru "stramutati", venirea la oras a fost un mare pas inainte - nu trebuiau sa mai iasa prin ploaie sa-si faca nevoile, in fundul curtii si nu trebuiau sa mai aduca apa cu galeata, de la fantana, prin noroi sau zapada pana la genunchi. Iar pe la sfarsitul anilor '60 si inceputul anilor '70, in toiul iernii, dormeau cu geamurile deschise, caldura din calorifere fiind mult peste ceea ce le dadea vatra sobei de acasa.

Treaba cu caldura (dar si cu multe altele) s-a compensat plenar in anii ’80, cand Tata Ceasca s-a incordat sa plateasca datoria externa a Romaniei. Primul si singurul, de altfel, daca e sa te iei dupa informatiile care circula pe internet in ultimul timp. Cine a copilarit atunci n-are cum sa uite lectiile la lumina lumanarii, inghesuiala din autobuze sau cozile interminabile la... orice.

Revenind la actualii pensionari, fostii "stramutati", "gura satului" nu-i mai ajungea la oras, asa ca puteau sa arunce gunoiul oriunde, sa se imbete fara sa-i vorbeasca lumea si sa-si faca de cap linistiti, cu fete si femei mult mai disponibile decat cele care, in sat, ar fi fost scanate la sange, de dupa fiecare gard, de babele locului. Babe fata de care un sistem cctv de securitate e in pantaloni scurti.

Dar cel mai nociv pentru vremurile pe care le traim acum, in al doilea deceniu al mileniului doi, este faptul ca acesti "stramutati" si-au dat seama ca-si pot turna linistit colegii de munca, vecinii si chiar neamurile. La urma urmei, orasul era mare si nu-i stia nimeni.

Campurile minate ale democratiei originale

Acesti "stramutati" sunt oameni care vor astepta totdeauna sa "li se dea ceva", pana la iesirea naturala din sistem, vorba unui cretin in viata, Sunt oamenii care, cei mai multi dintre ei, au fost membri de partid si acea mentalitate le-a facut creierii varza. Iar acum nu fac altceva decat sa tanjeasca dupa Big Brother. Dar se consoleaza din plin cu umbra lui Ilici si al sau devastator lant al nenorocirii nationale: FSN - PDSR - PD / PSD - USL.

Ma gandesc sa inchei asa, oarecum metaforic.
In consecinta, haideti sa va descriu cum ii vad eu pe acesti "stramutatii".

Ii percep ca pe niste oameni cu mentalitati incremenite intr-un trecut bolnav, cu frustrari nenumarate, generate de asteptari niciodata implinite. Dar cu privirea atintita mereu spre "tribuna", de unde asteapta… nici ei nu mai stiu ce. O asteptare care, cumva, te induioseaza, in cel mult zece – cincisprezece ani vor iesi din sistem si nu vor mai fi masa electorala de manevra pentru urmasii capitalisti ai comunistilor. Sau ii vom mai regasi, poate, pe listele electorale ale vreunui smecher politic fara scrupule. In democratia "originala" a "emanatilor" postdecembristi mortii sunt un bazin electoral deloc de neglijat.

Problema mare este insa ca acesti "stramutati" nu reprezinta altceva decat niste relicve toxice ale Razboiului rece. Daca vreti, niste campuri minate prin care, in Romania ultimului sfert de veac, o clasa politica ticaloasa pana la esenta si pusa pe o capatuiala absolut iresponsabila isi conduce electoratul la fel cum, candva, comisarii sovietici isi impingeau soldatii beti spre cuiburile de mitraliera inamice.

Bine si-au mai facut treaba Stalin si ai lui!

In loc de P.S. - Exceptiile care intaresc regula

Sa nu fiu gresit inteles, exista exceptii in generatia "stramutatilo" dar sunt foarte putine si cele mai multe dintre ele au facut obiectul turnatoriilor "stramutatilor".

M-am confruntat cu aspectul "la prima mana" – am avut o copilarie interesanta. In sensul blestemului aceluia chinezesc, care spune "Iti doresc sa traiesti vremuri interesante".

Spuneam deci ca am avut o copilarie mai putin prospera decat a prietenilor din vecini dar mi-a fost luminata de verticalitatea morala a unor parinti care au refuzat sa fie membri de partid. Chestiune pe care n-am inteles-o la vremea respectiva dar pentru care astazi le sunt profund recunoscator.

Astazi, fiind parinte, ma rog la Dumnezeu sa nu ma treaca prin vremuri in care sa trebuiasca sa dau dovada ca ma pot ridica la inaltimea morala a batranilor mei.

Armonii de Iasi

Povestea de fata este una din ciclul "De ce boierie, cand avem ciobanie?!"

Cand am aterizat pe aeroportul din Iasi, acum vreo saptamana, manat de treburi urgente prin tara, as fi vrut sa scriu in termeni pozitivi, optimisti sau chiar elogiosi despre scurta sedere in orasul meu de suflet, Iasul meu drag. Dar, vorba unui clasic, "S-a rezolvat, nu se poate!"

Soarta a hotarat altceva. De fapt, nu soarta, ci vreo cativa ciobani, platiti de la buget. Pe care, contrar oricarei logici, ii gasesti aici, in Cetatea Culturii, aproape oriunde ai de-a face cu functionari publici. De la ultimul ghiseu si pana in biroul primarului.

Poate candva, povestea de mai jos imi va starni zambetul. Acum insa... nu e amuzanta. Deloc!

Motto:

Gândiți, deci existăm!

Scurta boierie

Pierdut buletin. Depus acte la Evidenta populatiei. In mall, in Tudor. Deja ma simt mai bine. Bon de ordine, curatenie, merge relativ repede, atmosfera decenta. Iar functionarul de la Biroul 1 Depuneri Acte isi face treaba cu profesionalism. Nu i-am retinut numele, chiar imi pare rau, ar merita mentionat la "Asa da!".

Sunt realmente impresionat, ultima experienta cu functionarii publici n-a fost, nici pe departe, atat de civilizata.

Si… cam atat. Din pacate, boieria se opreste aici.

Armonie si confuzie

Vin la ora si data stabilite pentru eliberare. Intru cu optimism, tura trecuta m-am simtit ca intr-o tara civilizata.

Insa...

Vreo 20 de oameni imprastiati in fata celor doua ghisee de eliberari. Zapaceala, confuzie, nehotarare.

Il intreb precaut, contaminat de atmosfera, pe cel mai apropiat de usa: "Stati la rand?". Se uita la mine placid: "Nu, am sotia la depuneri". Imi vine sa-i raspund "Ok, si eu am un tata pensionar!" dar nu insist, nu pare a fi interesat de starea de sanatate a lui Moga senior. Asa ca ma duc la ghiseu: " Fiti amabil, unde e randul pentru eliberari?".

Functionarul ridica ochii de pe niste acte si ma priveste de parca as avea un IQ dintr-o singura cifra. "Pai, acolo!". Si-mi arata zona de confuzie.

Ma retrag fara sa comentez, e luni dimineata si nu vreau sa-mi tulbur wa-ul. Pentru cunoscatori, 和. Sa nu-mi spuneti acum ca n-ati citit "Shogun", era in voga candva, inainte de Facebook, pe cand lumea nu intra in blocaj psihic dupa doar cateva paragrafe.

Revin la armonia interioara, vreau sa o mai savurez putin, am avut un week-end placut. Asa ca imi negociez pozitia in spatiu cu cei care chiar asteapta la coada cu eliberari. De documente.

Houdini de la Evidenta populatiei

Apreciez, pret de vreo zece-cinsprezece minute, linistea din incinta. E un plus pe care nu-l pot ignora desi are raceala unei sali de asteptare dintr-un spital. Hmm, nu le poti avea chiar pe toate, o fi Iasul orasul culturii dar, pana la a asculta ceva muzica relaxanta, intr-un spatiu public, mai e. Mult.

Asa ca astept. Si astept. Si astept.

Intre timp, functionarul de la ghiseul 1 dispare. Alte zece minute. Sau cinsprezece. Sau doar cinci, nu stiu, timpul e relativ si pare sa curga altfel cand astepti.

De ceva timp, nu mai port ceas la mana. Am reusit cumva, nu stiu cum, nu ma intrebati, sa rup o bratara de la un Citizen "limited edition", pe care, daca iti pui mintea, n-o poti taia decat cu bonfaierul. Ei bine, mie mi-a iesit. Fara bonfaier!

Pour les connaisseurs, vorbesc despre un diving computer pe care il iubesc, Stiu, e un moft pentru multi, trebuie sa fac comanda la firma etc. Dar, e moftul meu si cu asta... basta! Daca aveti un pitbul sau un buldog urat si balos, ori o pisica batrana, grasa si rea, care va strica pernele si papucii dar pe care tot ii iubiti oricat v-ar costa devastarile din casa... ma veti intelege.

Long story short... de cand nu mai port ornic la mana, bula de relativitate din jurul meu s-a marit considerabil. Asa ca timpul curge ori boem, ori parca-l fugareste cineva din urma cu batul.

Cu armonia pe rosu

Revenim in actualitate, odata cu revenirea la ghiseu a functionarului cu pricina. Negociaza ceva cu persoana din fata apoi o pune sa semneze niste hartii. " Gata!", zic cu optimism.

N-a fost gata, a disparut din nou. De functionar vorbesc. Timp in care se termina treaba la ghiseul 2.

Optimismul imi revine, asa ca arunc o privire rapida in spate - nu se inghesuie nimeni sa ocupe locul liber. Strasnic! Iau initiativa si fac pasul decisiv, lateral dreapta. Pentru ca eram, firesc, la cealalta coada.

Functionarul de la 2 imi ia bonul de ordine, ma intreaba cum ma cheama si imi cere sa-mi scot sapca si ochelarii. Nimic de comentat, trebuie sa fie sigur ca sunt eu. Apoi pleaca, zice ca trebuie sa-mi ia buletinul dintr-un fiset. Cred ca are o memorie mai buna ca a mea, eu as fi luat intai buletinul si apoi, cu actul in fata, i-as fi cerut solicitantului sa-mi arate ca e el.

Semnez hartia corespunzatoare, primesc buletinul, dupa care intreb, firesc (zic eu): "Asta e tot?". " Mda... Verificati daca datele de pe CI sunt in regula!".

Corect, imi zic, omul are dreptate. Examinez ce e de examinat, CNP, adresa, una, alta, ridic privirea sa-i spun ca e ok...

Omul a disparut. Asa ca... astept. Si astept. Si astept.

Armonia mea interioara da semne ca e aproape pe rosu.

Ciobanie si relativitate

Dupa vreo zece minute - sau cinci, ori poate chiar cinsprezece, stiti, chesta cu relativitatea - il intreb pe colegul disparutului, pe cel de la ghiseul 1: "Stiti cumva cand revine colegul?"

Omul imi arunca o privire de parca as fi pacient aflat in terapie psihiatrica si-mi da o replica de-mi spulbera toate impresiile pozitive legate de Serviciul de Evidenta a Populatiei din Iasi: " Domnule, stai de un sfert de ora aici, ce astepti?".

Sa fi trecut chiar un sfert de ora? Frate, chiar e relativ timpul asta!

Oricum, cu relativitate sau fara, toleranta mea pentru mizerii functionaresti a scazut foarte mult in ultimii ani. Iar, in ultimele cateva zeci de minute, chiar a scazut, asimptotic, spre zero. La fel si wa-ul. De fapt, ultimul nu mai e pe rosu, ci face de-a dreptul bulbuci.

"Domnule, ai putea fi mai amabil. Noi, astia care stam aici, la coada, iti platim leafa!"

Incurajati de puseul meu de spirit civic, cativa cetateni din spate incep sa vocifereze. Sau s-or fi iritat, ca-i tulbur functionarului armonia interioara iar ei vor plati oalele sparte?

Rezultatul e neasteptat, cel putin pentru mine - colegul de la 2 apare. Bine, dupa vreo alte cinci minute. Sau zece?!

"Care-i problema?", intreaba Nr 2, cu cel mai inocent aer din lume. " Pai, ati plecat si nu mi-ati spus nimic!". "V-ati verificat buletinul?". "Da!". " Pai, ce mai vreti?".

Mizerii levantine

Sincer, dupa toata experienta asta, cu zapaceala de la intrarea in incinta Evidentei populatiei (din mall!), cu lipsa de respect crasa afisata  de functionarii de la ghiseele de eliberari, cu...

In fine, cu toate mizeriile descrise mai la deal, la intrebarea ciobanului platit din bani publici cred ca as fi raspuns: "Baiete, da-mi o suta de palinca. Sau de Jack, cu doua cuburi de gheata". Dar e doar 10.30 dimineata si nu e tocmai locul potrivit.

Asa ca mi-am inghitit vreo trei randuri de replici, care mai acida, care mai bazica, mi-am luat buletinul si am plecat. In urma mea, Houdini, aka D.A. dupa numele de pe ecusonul atarnat de microfonul ghiseului, ma scruteaza cu privirea aceea... Da, aceea de parca IQ-ul meu ar fi doar dintr-o singura cifra.

Incep sa cred ca am petrecut prea mult timp prin tarile civilizate, unde chiar esti respectat ca om si nu esti tratat ca un sclav cand ajungi in fata unui ghiseu. Dar uite, functionarii publici de la Iasi au tinut mortis sa ma faca sa ma simt, vorba unor fosti colegi de presa, turist chiar la mine acasa.

Despre armonia interioara… ce sa mai vorbim?!