Vânătorii de lumină. Cu suflet

 

Totul începe de la o rază de lumină. De la o umbră. De la o reflecție. De la o întrebare. Un gând tăcut, noaptea târziu, când toți dorm și echipamentul tău prinde praf.

Ceva ce ai iubit cândva te privește acum ca un „fost” / ca o „fostă” care încă îți știe toate secretele: aparatul foto. Tovarășul tău de drum. Și te întrebi – ce rost mai are?

Pentru că azi, nu un alt fotograf îți e concurentul. Ci ceva fără ochi. Ceva fără suflet. Un prompt, un algoritm și niște circuite integrate pe o placă de siliciu.

 

Motto:
„Gândiți, deci existăm.”

 

Sufletul din spatele obiectivului

Fac fotografie și video de destul timp încât să-mi amintesc cum miroseau substanțele de developare pe degete, în laboratorul foto, că nu totdeauna foloseam mănuși, la vremea aceea mănușile de latex erau un lux. Sau cum îți lua ochii lumina lămpii cu halogen la o nuntă. Destul cât să mă fi îndrăgostit de sunetul declanșatorului înainte ca DSLR-urile să-l reducă la o șoaptă iar mirrorless-urile să le elimine, cu totul. Destul cât să știu că, odinioară, cea mai mare teamă nu era AI-ul. Era supraexpunerea. Sau multiexpunerea accidentală, că au fost și de-astea. Ori că n-am luat suficiente role de film cu mine.

Și totuși, am trăit destul cât să văd cum toate astea s-au schimbat.

La început, concuram cu alți oameni. Unii mai talentați, alții mai bine echipați, alții cu relații mai bune. Era fair. Așa era jocul. Acum? Te uiți în stânga: cineva filmează cu telefonul și face reels virale. Te uiți în dreapta: un cont fără chip produce „portrete” AI la fiecare 10 minute. „Bunăciuni” de-ți iau ochii sau pisici care învârt hamburgerii pe grătar. Fără studio. Fără lumini. Fără transpirație. Doar taste și un filtru bine ales.

Și merge. Da, bre, merge!

Te poate scoate din minți. Sau te poate face să respiri adânc, să privești în zare și să-ți pui întrebări incomode.

Dar poate că nu e despre competiție, poate că e despre ce mai rămâne din tine în ceea ce creezi. Pentru că, oricât de realistă ar fi imaginea generată de AI, ea nu conține un lucru esențial: amintirea.

AI-ul poate inventa un apus. Dar nu poate simți frigul din aer, nu poate ști momentul când lumina s-a așezat perfect pe părul cuiva, făcându-l să pară... altfel. Real. Fragil. Uman?

Despre sufletul ăsta vorbesc. Cel din spatele obiectivului, acela pe care niciun cod sau algoritm nu-l poate replica.

 

Peștera, ediția 2025

Ați auzit, cu siguranță, de mitul peșterii al lui Platon. Oameni legați în întuneric, văzând doar umbrele de pe perete, convinși că alea sunt realitatea. O metaforă. Dar una care azi se simte... incomod de actuală.

Doar că acum, lanțurile sunt făcute din confort. Sau, hai s-o dăm pe bune – din lene. Umbrele sunt în 4K iar algoritmii îți oferă ce vrei, uneori înainte chiar să știi că vrei. Iar noi, fotografii, videografii, cei care cândva vânam lumina, ajungem să fim ca ăla care a ieșit din peșteră, a văzut lumea reală și, când s-a întors să spună ce-a descoperit, a fost luat la mișto: „Umbrele se văd mai bine, frate! Hai, lasă figurile, vino și stai și tu aici, cu noi. Ia o bere și lasă vrăjeala asta, cu ‚lumea reală’”.

Pentru că lumina reală, aia fără ghilimele, e capricioasă. Vine când vrea. Oamenii adevărați clipesc. Se mișcă. Îmbătrânesc. Plâng. Ședințele foto reale pot da greș, bateriile se termină chiar dacă arată cinci linii. Se strică vremea. Se ceartă mirii. Oh, ce povești aș putea să vă spun, doar cu mirii care se ceartă pe la nunți...

Ei bine, AI-ul nu face nimic din cele de mai la deal. AI-ul e... curat.

Dar viața n-ar trebui să fie doar curată. Ar trebui să fie, în primul rând, sinceră.

Dar uneori, în mijlocul haosului, se întâmplă magia. Un cadru. O privire. O clipă care nu se repetă. Ei, asta nu o generezi, pe asta o trăiești.

 

Scânteia care nu se stinge

Socrate spunea: „Știu că nu știu nimic.”

Și nu era cinism. Era curiozitate, era deschidere. Era umilința în fața absolutului. Asta ne face umani.

Recunosc, m-am întrebat de multe ori, în ultima vreme, ce mai vreau de camerele mele. Și, poate, ce mai vor ele de la mine. N-am nicio jenă să recunosc că pasiunea s-a estompat, că „fiorul” pe care-l simțeam când compuneam un cadru sau prindeam lumina perfectă... s-a cam redus. Așa, ca o emisiune de radio care iese din frecvență. Mda, una analogică, precum cele pe care le ascultam, pe vremuri, pe șest, de la Europa Liberă, când trebuia să reglăm butonul de acordare a frecvenței odată la câteva secunde, altfel îl pierdeam pe Neculai Constantin Munteanu prin zgomotul de fond.

Și totuși, nu pot să renunț.

Pentru că, din când în când, se întâmplă ceva. Văd o scenă, un om, un copil, o floare bătută de vânt, pe care se așază o albină. Un moment. Și nici nu-mi dau seama, ridic aparatul, reflex. Memorie musculară. Inimă.

Și... gata. E acolo.

Sentimentul ăla.

Firul invizibil între tine și lume care spune: „Da. Asta merită păstrat.”

 

Nu inamicul. Dar nici stăpânul

Ca să fie clar: nu urăsc AI-ul.

Folosesc reducere de zgomot cu AI în postprocesare, în Photoshop, de exemplu. Textul acesta a fost scris după ce am împins, de colo colo, ceva idei cu un AI care m-a ajutat să-mi pun gândurile în ordine. Am testat uneltele, le-am explorat, le-am provocat. Uneori am păstrat și am aprofundat, alte ori am aruncat rezultatul la coș, pur și simplu.

Oameni buni, AI-ul nu e inamicul. Însă minciuna legată de el este.

Dacă generezi o imagine „fantasy” și spui „Uite ce mi-am imaginat”, ok, e cinstit. E, dacă vreți, o altă formă de artă. Cam dadaistă uneori dar, până la urmă, artă. Însă dacă spui că ai făcut fotografia aceea, că ai fost acolo, că e munca ta de teren, de simțire, de viziune... Ei bine, ce-i asta dacă nu o formă de impostură?

Pentru că fotografia nu e doar despre estetică. E despre prezență. Ai fost acolo. Ai ales. Ai așteptat. Ai simțit.

Asta contează. Asta face diferența. Mai ales acum.

 

Într-o lume de replici, fii originalul

Într-un mod paradoxal, azi, să fii sincer e un act de rebeliune.

Trăim într-o lume unde falsul e mai rapid, mai ieftin și, pentru unii, suficient de bun. Dar „destul de bun” e moartea sufletului creativ. Prefer un cadru imperfect, real, cu toate defectele lui, dar trăit, decât o sută generate perfect, dar goale. Moarte, ca un ochi de pește. Și nu mă refer la tipul acela de obiectiv care-ți dă o imagine ca și cum ai privi prin vizorul ușii de la intrare.

Sună ciudat, dar îmi amintesc aproape fiecare dată când m-am îndrăgostit de un cadru. Fiecare dată când m-a trecut un fior în spatele camerei. Fiecare moment când cineva a lăcrimat uitându-se la un video și mi-a spus: „Așa a fost.”

Asta nu mi-o poate lua nimeni. Cum a fost acel episod, pe când filmam prin Caraibe, când doi miri, după ce le-am arătat filmarea de la nuntă, au izbucnit în plâns, amândoi. Prima dată am crezut că ceva nu era în regulă, însă când m-au îmbrățișat, amândoi, și mi-au spus „Frate, n-avem cuvinte să-ți mulțumim!”, mi-am dat seama că am prins esența acelui eveniment și ce a însemnat pentru ei. Bine, un cuvânt de spus l-a avut și plicul cu Benjamini, pe care mi l-a strecurat mirele, după ce s-a terminat cu îmbrățișările. Dar nu vreau s-o dau în derizoriu, ați prins ideea.

 

Concluzia (pentru moment)

Nu știu dacă noi, cei „old-school”, vânătorii de lumină reală, vom supraviețui valului ăsta. Cel puțin, nu în forma și formatul în care încă ne mai opintim. Poate vom deveni niște „nebuni frumoși”. Poate vom fi considerați „depășiți”. Poate bugetele se vor muta spre „scule” rapide și estetici sterile. Poate „portofoliile” generate de AI vor acapara tot.

Eu însă știu un lucru: încă sunt aici.

Și atâta timp cât am suflu, un obiectiv și o poveste de spus, voi continua să creez. Adevărat. Asumat. Trăit.

Pentru că, la final, poate că sufletul din spatele obiectivului nu e doar despre imagine. Poate e despre alegerea de a fi prezent. De a simți. De a spune: „Am fost acolo. Am văzut lumina. Și vreau s-o vezi și tu.”