Pilula contra prostiei funcționale.
Cu drept de vot

 

România alege. Că na, „e musai și trebe”, vorba unui clasic în viață.

Am ieșit din rutina zilnică, din bula mea de confort diasporean și am urmărit, zilele astea, portrete de candidați, de la Recorder și de la alții. Apoi, am suportat, cu stoicism, toate cele patru ore ale dezbaterii dintre prezidențiabili. Da, nu râdeți de mine! Deși, poate merit, aș putea face ceva mai bun și mai util cu timpul meu.

Ei bine, după tot acest maraton de vizionare, care mi-a ras bateria de la tabletă (știu, trebuie să o schimb, e cam veche) am rămas cu aceeași întrebare pe buze, de la Nenea Iancu citire: „Păi, acum, eu pe cine votez?!”

Prin urmare, m-am hotărât să abordez, în rândurile de mai la vale, un subiect foarte serios. Aproape cu calm. Despre o pilulă de folosit contra prostiei funcționale. Sau supozitor, zic unii că ar fi mai eficient.

Apoi, am tras o privire și prin "culise".  Cândva, într-o altă viață, eram la butoane, în spatele camerelor și a microfoanelor și cam știu cu ce se mănâncă felul ăsta de emisiuni.

Nu în ultimul rând, se cuvine să menționez că ieșirea din bula mea de confort n-a fost totalmente voluntară, ci mi-am mișcat posteriorul după provocarea aruncată de doi colegi de facultate și buni prieteni, Marius și Adrian.

 

Motto: Gândiți, deci existăm!

 

Partea întâi

sau

În loc de introducere

Am urmărit dezbaterea de la Euronews România cu mintea deschisă dar... cu gura făcută pungă. Nu de uimire, ci dintr-un fel de jenă amestecată cu oboseală, ca la o repetiție generală pentru o piesă prost scrisă, jucată de actori care n-au citit tot scenariul, pe o scenă construită de amatori cu buget de festival folcloric național. Însă le-am promis lui Marius și lui Adrian că o voi urmări. Așa că după patru ore de stat cu ochii în tabletă și vreo șase țigări, cât nu fumez într-o zi întreagă, am stat puțin, Slavă Domnului, să cuget.

Disclaimer – după crunte dezamăgiri, îmi trăiesc viața de diasporean fără televiziuni (românești sau locale), fără informații despre politică, altele decât cele care-mi survin pe fluxurile de știri la care sunt abonat, fără interesul acela militant, pe care-l aveam odată când, prin natura meseriei, mâncam politica pe pâine. Na, am fost totuși jurnalist niște ani și trebuia să fiu la curent cu niște chestii înainte de a deschide gura, să-mi dau cu părerea.

A propos de păreri personale, cele despre dezbatere le voi pune în partea a doua a acestui text. Vorba aia, să nu uităm pentru ce am venit.

 

Trepte spre lumină

Într-o țară unde aproape jumătate dintre elevii care tocmai și-au luat buletinul de identitate nu înțeleg ce citesc, a pretinde că educația e „opțională” e ca și cum ai spune că centura de siguranță e „doar o recomandare”. Testele PISA 2022 ne-au pus din nou cu fața în noroiul pe care îl ignorăm de decenii: 42% dintre elevi sunt analfabeți funcțional. Adică știu literele, dar nu știu rostul propoziției. Îi pui să citească un paragraf și îl recită fonetic, cu hopuri-dâmburi vocale. Îi întrebi ce înseamnă și se uită la tine de parcă le-ai cerut să traducă din sumeriană.

Adevărata problemă nu e acolo. Adevărata problemă e că acești copii vor deveni adulți. Iar acești adulți vor vota. Iar votul lor va cântări la fel ca al unuia care citește trei cărți pe lună și a înțeles Constituția. Democrația nu face diferențe de calibru, ștampila e ștampilă, indiferent câtă înțelegere stă în spatele ei.

Pe scurt, suntem o societate democratică în care analfabetismul funcțional are drept de vot. Și nimeni nu pare cu adevărat îngrijorat de asta, subiectul ori este tratat cu o inconștiență zglobie, dacă-mi permite domnul Pleșu să-i preiau gluma, ori este folosit în mod politicianist și demagogic de unii care s-au cățărat pe val. Ca în legea aceea a lui Murphy, cu succesul în politică: căută un grup de oameni care se îndreaptă într-o direcție și așază-te în fruntea lor.

 

Mâna întinsă care nu spune o poveste...

Așa că, pentru cei care mai cred că se poate face ceva (și pentru cei care n-au renunțat complet la ideea de a gândi cu capul propriu), am venit și cu o soluție, în patru trepte. Așa, ca la cutia de viteze a Daciei pe care am făcut școala de șoferi.

Nu sunt teste. Sunt propuneri. Cărți și filme. Unele ca un ceai fierbinte care-ți limpezește mintea, altele ca un pumn în plex care te face să respiri altfel. Le poți urca de jos în sus sau poți doar să te uiți la ele, ca la niște scări care nu duc nicăieri dacă nu pui piciorul pe prima treaptă.

Să începem, ca orice gospodar, cu începutul. Adică, cu nivelul celor care au terminat 12 clase, poate chiar și bacul, dar n-au mai deschis o carte de ani buni. Nu pentru că nu vor, ci pentru că nu mai știu de unde s-o apuce. Pentru ei, literatura nu trebuie să fie un maraton cu dicționarul în brațe. E de ajuns să recitești „Baltagul” cu ochii unui adult și să descoperi că Vitoria Lipan nu e doar o „mamă determinată”, ci un exemplu de justiție instinctuală și verticalitate. Creangă, de care toți râdeam în liceu, are mai multă psihologie rurală decât cinci talk-show-uri de seară. Orwell e aproape prea actual – „Ferma animalelor” e despre orice partid care ți-a promis și apoi te-a uitat. Iar „Filantropica”? Nu e comedie, e manual de supraviețuire în capitalismul de Dristor.

Acesta nu e elitism. E igiena minimă a gândirii. Dacă nu înțelegi cum funcționează manipularea, propaganda, frica și speranța, atunci vei alege mereu pe cineva care îți vinde doar frică și speranță. Știți voi, „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Fii profesionist, ce dracu’?”.

 

Umbrele de pe pereți

Cei care urcă o treaptă mai sus știu să citească. Dar poate au rămas în parohia lor – citesc ce le confirmă opiniile, privesc lumea printr-un filtru confortabil. Pentru ei, cultura generală e deja acolo, dar mai are nevoie și de altceva. Marin Preda se citește altfel după 35 de ani. „Moromeții” nu e despre glume țărănești, e despre ratarea visului românesc de la țară. Iar „Cel mai iubit dintre pământeni” este poate cel mai bun roman despre dictatură scris vreodată în limba română – și da, include umilința ca politică de stat.

Mai e și Boia – cu neliniștea lui bine-argumentată: „De ce e România altfel?” nu dă verdicte, dar te face să-ți pui întrebări. Multe. Ceea ce, în România, e deja un act de curaj. În același registru, „Reconstituirea” lui Pintilie ar trebui să fie proiectată în fiecare liceu: două vieți distruse, un sistem grotesc și o țară care tace, privindu-se în oglindă. Nu ți se spune ce să crezi. Dar nu mai poți rămâne indiferent.

Aici este treapta pe care au pășit „cetățenii buni”. Nu perfecți, nu iluminați, ci doar conștienți că mitul peșterii, al lui Platon, e o metaforă sâcâitoare.

 

Discernământ și rezultat

Așa, suntem acum la nivelul „greucenilor”. Cel unde cărțile nu-ți mai dau lecții, ci ți le cer. Jose Saramago cu „Eseu despre orbire” îți pune ochelari de cal pe suflet, apoi te întreabă dacă nu cumva am orbit cu toții și încă n-am aflat. Umberto Eco, cu „Numele trandafirului”, te ține captiv într-o bibliotecă medievală doar ca să-ți arate cum se moare pentru idei. Sau cum se poate ucide cu ele. Patapievici cu „Omul recent” îți desface în bucăți identitatea și ți-o lasă pe noptieră, să vezi dacă o mai recunoști a doua zi. Și să te gândești cât adevăr o fi în vorba unora care încă spun că „Decât filosof ofticos, mai bine măgar sănătos!”

Ajuns pe această treaptă, filmele nu se privesc, se suportă. „Stalker” nu e despre o călătorie într-o zonă interzisă. E despre sens. „Melancholia” e despre sfârșitul lumii, dar fără efecte pirotehnice bune pentru un teaser de Netflix, cu o liniște care doare. „Oppenheimer” e despre vină. Despre știință care construiește iadul și apoi ridică din umeri, cu inocență: „Noi am vrut doar progres”. Cititorii și spectatorii de aici nu mai caută răspunsuri, ei caută întrebări mai bune.

Aceștia sunt oamenii care înțeleg subtilitatea. Care nu sar la gâtul celuilalt la primul cuvânt „greșit”. Sunt cei care nu citesc o postare pe Facebook doar pentru a da o replică de felul „Joac-o p-asta!”, sunt cei care înțeleg că politica e un mijloc, nu un război religios. Și, da, votează și ei. Dar o fac cu discernământ. Cu ce rezultat? Ei, asta e o altă poveste, pentru altă seară. Fără a vă băga în ceață, vă mai spun doar atât: aceștia sunt oameni care au realizat că atât fericirea cât și nefericirea vin din interior.

 

Vorba Lăpușneanului

Și-atunci vine întrebarea de 100 de puncte: ok, ce facem cu cei care au căzut din căruță?

Cei care n-au terminat liceul. Sau nici măcar opt clase. Cei care poate n-au pus mâna pe o carte pentru că au avut de pus mâna pe lopeți, betoniere sau copii mici, cei care nu știu ce-i un podcast, dar știu ce înseamnă să-ți fie rușine că nu poți completa un formular.

Ce facem cu ei?

Îi ignorăm? Îi tratăm ca pe o masă de manevră? Le promitem zahăr și ulei și apoi le cerem ștampila?

Sau le dăm alternative? Nu cărți groase, nu filme cu subtitrare grea. Ci povești, voci calde, podcasturi simple, povestiri audio cu fragmente din „Biblioteca pentru toți”. Un educator care citește cu ei în căminul cultural. O vecină care povestește o carte în loc de bârfe. Un film ușor, dar decent. Nu „Las Fierbinți”, ci poate „Despre oameni și melci”. Bășcălia ieftină chiar asta e, bășcălie ieftină.

În fond, nu poți cere unui om să aleagă între bine și rău, dacă tot ce a învățat e să se teamă de binele promis pentru mânie, în timp ce n-are de ales și trebuie să se obișnuiască cu răul de azi și de ieri. Însă se poate începe de undeva. Cu respect. Cu răbdare. Și, mai ales, cu încredere.

Pentru că și ei votează. Și, de cele mai multe ori, vorba lui Lăpușneanu, sunt mai mulți decât noi, ceilalți, „dăștepții”.

 

Gândiți, deci existăm

Așa, ca o concluzie, nu-i niciodată prea târziu să iei o carte în mână. Sau să vezi un film care te scoate din lumea ta și te pune, măcar pentru două ore, în pielea altcuiva. Nu pentru notă, nu pentru diplome, ci pentru tine. Pentru copiii tăi. Pentru votul tău.

Într-o țară unde „merge și-așa” a devenit formă de guvernare, poate cel mai radical act rămâne acela de a gândi.

Sau măcar de a înțelege ce citești.

Acesta este momentul în care v-ați prins, dacă n-ați făcut-o până acum, de ce am motto-ul pe care-l am. Și nu e doar o mantră. E ceea ce simt. Iar cei ce mă cunosc știu asta.

 

Partea a doua

sau

„Nu trageți în pianist!”

Așadar, cum am promis la început, mă întorc la dezbaterea cu pricina. Mai precis, ce-am văzut, după ce am șters praful plictiselii cioraniene la care m-au împins cei de la butoanele României.

Simion

E genul de candidat care nu-ți cere să-l placi. Îți cere să te enervezi! Despre el e musai să scrii ori cu semne de exclamare, ori sa nu scrii deloc! Are tupeu, are replici, are glume de autobază sau, mai bine zis, de birt politic, știe să dea din mâini. Și din sprâncene. Știe să fie băiat de cartier și tribun al poporului în același minut. Ceea ce face „rating” dar, pe mine personal, mă face să strâmb din nas. Singurii golani care mi-au plăcut au fost cei din Piața Universității, din anii ‘90.

Nicușor

E opusul lui Simion. Nu urlă, nu dansează, nu are glumițe în buzunar. Și, chiar când încearcă să glumească, o face ca și cum ar rezolva ecuații diferențiale. Altfel, el are fișe, grafice în Excel și păreri clar conturate. Mai precis, exact ce nu prinde la televizor. Problema e că, atunci când sala se aprinde și începe să zbiere, pentru unul sau pentru altul, lui i se face sete. Și bea apă direct din sticlă, uitând că are pahar. Un detaliu mic, dar relevant: sub presiune, omul pare să clacheze, pierde contextul și se refugiază în bula lui de confort interior. Cam nasol pentru un șef de stat, care nu va avea de-a face doar cu masteranzi și doctoranzi.

 

Concluzia dezbaterii?

Într-o lume ideală, niciunul n-ar fi ajuns în „finală”. Însă trăim în lumea reală și nu într-un falanster, trebuie să alegi între un pitbull cu zgardă de Dâmbovița și un profesor de matematică uitat într-un studio TV.

Unul te sperie, altul te adoarme. Unul latră la orice gest care i se pare „altfel”, este foarte agresiv și teritorial, altul pare ciobanul din „Miorița”, resemnat și stoic: „Am calculat deja traiectoria stelei care va cădea la nunta mea.”

În scurtele momente în care a părut că și-a turat motorul de motoretă pe care-l vrea pus pe un camion de zece tone, Nicușor Dan lăsa impresia că vrea să se răzbune pe o memorie, ironizând-și interlocutorul cu o satisfacție reținută. Parcă în mintea lui încă se derulau scenele din liceu, când golani ca Simion îi dădeau un șut în fund, la poarta școlii, și-i luau banii de covrigi iar acum, în sfârșit, poate să le-o plătească.

De cealaltă parte, Simion a fost în parametrii lui obișnuiți. Totul pentru like, totul pentru victorie. Nu există publicitate negativă, ci doar publicitate.

Așa că, oameni buni, alegerea nu mai e despre speranță, ci despre daune colaterale acceptabile. Adică exact ce n-ar trebui să fie într-o democrație.

 

Din spatele camerelor și dincolo de zâmbete

Din perspectiva unui om care a făcut televiziune și radio vreo... mulți ani, a fost un show tensionat, fără profunzime și fără valoare informativă consistentă. Am văzut un tip obraznic, altul banal și două moderatoare care păreau să fi tras paiul scurt și n-au avut de ales, au ajuns să prezinte show-ul. Apoi, câțiva jurnaliști care mai mult și-au etalat erudiția și toaletele decât să pună întrebări pertinente și, nu în ultimul rând, o sală cu aplaudaci, care răcneau la semnal. Îngrozitor de agasant!

Pentru un profesionist în televiziune, dezbaterea a fost anostă de urmărit, enervantă pe alocuri și cu tente subtile de susținere pentru Nicușor Dan, făcute la limita culpabilității, a reproșabilului. Chestii pe care cine are ochi de văzut le vede. Oricum, cumva mai echilibrat decât trompetele propagandistice de serviciu dar totuși, ca în bancul acela buruienos despre bărbăția unora, când ultimul porumbel din rând mai scapă puțin din picior. Dezbaterea a avut o tentă subtilă dar clară pentru orice observator onest si echidistant...

Ceea ce e cam... nașpa. S-ar putea ca rezultatul să fie exact opus celui scontat și Simion să profite de asta. Tocmai pentru că ceilalți exagerează „fake”, în timp ce el nu are nevoie de „fake”. El însuși e un „fake”!

Am senzația că miza alegerilor din România depășește granițele țării cu mult mai mult decât credem noi. O miză suficient de mare încât să se scoată mănușile și să se coboare furcile din pod. Și poate se mai ascut și niște săbii, nu mai e timp de subtilități.
Parcă-l văd pe Lăpușneanu, rânjind sardonic, din ceața istoriei: „Proști dar mulți! Și cu drept de vot!”

Light Hunters. With Soul

 

It all begins with a ray of light. With a shadow. With a reflection. With a question. It's a quiet thought that occurs in the dead of night, when everyone is asleep and your gear is gathering dust.

Something you once loved now stares back at you like an ex — the kind that still knows all your secrets: your camera. That old road companion. And you wonder: What’s the point anymore?

Because these days, your biggest competition isn’t another photographer. It’s something with no eyes. No soul. Just a prompt, an algorithm, and some circuits glued onto a slab of silicon.

 

Motto:
“We think; therefore, we are.”

 

The soul behind the lens

I’ve been doing photography and video long enough to remember the smell of photo chemicals on my fingers in the darkroom — believe it or not, latex gloves were a luxury back then. I remember how blinding halogen lights could be at weddings. I remember falling in love with the sound of the shutter — before DSLRs muffled it and mirrorless systems silenced it completely.

And I remember that, back then, the scariest thing wasn’t AI.
It was overexposure. Or worse — accidental double exposure, because yes, that happened. Or forgetting to pack enough rolls of film.

And still, I’ve lived long enough to watch it all change.

At first, I was competing with other people. Some more talented. Some better connected. Some better equipped. That was fair. That was the game.

Now?

You look left — someone’s filming with a phone and scoring viral reels.
You look right — a faceless account cranks out AI “portraits” every ten minutes. Smoking hot babes that make you raise an eyebrow or cats flipping burgers on a grill.

No studio. No lights. No sweat.
Just a keyboard and a well-placed filter.

And it works.
Oh yeah, it works.

It could drive you mad. Or it might just make you take a deep breath, look off into the distance, and start asking yourself uncomfortable questions.

Because maybe it’s no longer about competition. Maybe it’s about what’s still left of you in the things you create.

Because no matter how realistic the AI image may be, it still lacks one essential thing: the memory.

AI can generate a sunset.
But it can’t feel the cold in the air.
It can’t recognize the moment when light hits someone’s hair and makes them look… different. Real. Fragile. Human?

That’s the soul I’m talking about.
The one behind the lens — the one no line of code can ever replicate.

 

The cave, 2025 edition

You’ve surely heard of Plato’s Allegory of the Cave. People chained in darkness, watching shadows flicker on the wall, convinced that’s reality. A metaphor — but today, it feels uncomfortably real.

Only now, the chains are made of comfort. Or — let’s call it like it is — laziness.
The shadows are in 4K. And the algorithms serve you what you want, sometimes before you even know you want it.

And we, the photographers and videographers — the ones who once chased light — have become like the guy who escapes the cave, sees the real world, and comes back to share his discovery…

…only to be mocked.

“The shadows look better, bro! Chill. Come sit with us. Have a beer. Cut it with the ‘real world’ nonsense.”

Because real light — the kind without quotation marks — is unpredictable.
It comes when it wants.
Real people blink. Move. Age. Cry.
Real photoshoots go wrong. Batteries die even with five bars. The weather shifts. Couples fight.

Oh, the stories I could tell you just about weddings where the bride and groom argued…

But AI doesn’t deal with any of that. AI is... clean.

And life?

Life shouldn’t just be clean. It should be, above all, honest.

Because sometimes, right in the middle of the chaos, magic happens.
A frame. A glance. A fleeting moment. The kind that never comes back.

You don’t generate that.
You live it.

 

The spark that doesn’t fade

Socrates said: “I know that I know nothing.”

That wasn’t cynicism. It was curiosity. Openness. Humility in the face of the infinite. That’s what makes us human.

I’ll admit — I’ve asked myself many times lately: “What do I still want from my cameras?
And maybe… what do they still want from me?”

No shame in admitting it — the passion has faded a bit. That thrill I used to feel when composing a shot or catching the light just right... it’s dimmed. Like a radio station slipping out of tune.

Yeah, I mean those old analogue ones we used to listen to secretly — Radio Free Europe. You had to keep turning the dial every few seconds or you’d lose Neculai Constantin Munteanu in the static.

And yet… I can’t walk away.

Because sometimes something happens.

I see a scene — a person, a child, a flower swaying in the wind, with a bee landing softly on it. A moment. And before I know it, I lift the camera. Reflex. Muscle memory. Heart.

And boom — there it is.

That feeling.

That invisible thread between you and the world that whispers:
"Yes. This one’s worth keeping."

 

Not the enemy. But not the master, either

Let’s be clear: I don’t hate AI.

I use AI-powered noise reduction in Photoshop.
This very text came together after bouncing some ideas around with an AI that helped me sort through the clutter in my head.

I’ve tested the tools. Explored them. Challenged them.
Occasionally I kept what came out and built on it. Other times, I just hit delete and moved on.

Folks — AI is not the enemy.
But the lies told around it?
That’s the problem.

If you generate a fantasy image and say, “Here’s something I imagined” — that’s fair. That’s art.
It may have some Dadaist elements at times, but it is still art.

But if you say, “I took this photo”. That you were there, that it’s your fieldwork, your feeling, your vision…

Then what is that, if not a form of imposture?

Photography is more than just aesthetics. It’s about presence.

You were there.
You chose.
You waited.
You felt.

That matters.
That’s the difference.
Especially now.

 

In a world of copies, be the original

In a peculiar turn of events, expressing honesty now feels akin to defiance.

We live in a world where faking is faster, cheaper, and—for some—good enough.
But “good enough” is where creativity goes to die.

I’ll take one imperfect, lived frame — flaws and all — over a hundred perfectly generated, soulless images. Dead, like a fish’s eye. And no, I’m not talking about that fisheye lens that makes your shots look like you’re spying through a front door peephole.

It might sound odd, but I can still remember nearly every time I fell in love with a frame.
Every time I got chills behind the camera. Every time someone cried watching a video and whispered: “That’s exactly how it was.”

No one can take that from me.

Like that time, shooting a wedding in the Caribbean. I showed the couple their video, and both burst into tears.

At first, I thought something had gone wrong.

But then they both hugged me and said, “Man, we don’t even have words to thank you.”

That’s when I knew I’d captured the essence of that day. What it meant to them.

Sure, the envelope with many Benjamins he slipped me after the hugs didn’t hurt either —
but hey, let’s not ruin the mood.
You get the idea.

 

Conclusion (for now)

I don’t know if we — the “old-school,” the real light-hunters — will survive this wave.
At least it won't be in the same shape or setup that we're still struggling to maintain.

Maybe we’ll become those “beautiful weirdos.” Maybe we’ll be seen as obsolete. Maybe the budgets will shift to fast tools and sterile looks. Maybe AI-generated portfolios will flood the market.

But here’s what I do know:

I’m still here.

I'll keep creating as long as I have breath, a lens, and a story to tell.

Truthfully. Deliberately. Fully lived.

Perhaps, in the end, the soul behind the lens isn't just about the image.

Maybe it’s about the choice to be present. To feel.

To say:

“I was there. I saw the light.
And I want you to see it too.”

Vânătorii de lumină. Cu suflet

 

Totul începe de la o rază de lumină. De la o umbră. De la o reflecție. De la o întrebare. Un gând tăcut, noaptea târziu, când toți dorm și echipamentul tău prinde praf.

Ceva ce ai iubit cândva te privește acum ca un „fost” / ca o „fostă” care încă îți știe toate secretele: aparatul foto. Tovarășul tău de drum. Și te întrebi – ce rost mai are?

Pentru că azi, nu un alt fotograf îți e concurentul. Ci ceva fără ochi. Ceva fără suflet. Un prompt, un algoritm și niște circuite integrate pe o placă de siliciu.

 

Motto:
„Gândiți, deci existăm.”

 

Sufletul din spatele obiectivului

Fac fotografie și video de destul timp încât să-mi amintesc cum miroseau substanțele de developare pe degete, în laboratorul foto, că nu totdeauna foloseam mănuși, la vremea aceea mănușile de latex erau un lux. Sau cum îți lua ochii lumina lămpii cu halogen la o nuntă. Destul cât să mă fi îndrăgostit de sunetul declanșatorului înainte ca DSLR-urile să-l reducă la o șoaptă iar mirrorless-urile să le elimine, cu totul. Destul cât să știu că, odinioară, cea mai mare teamă nu era AI-ul. Era supraexpunerea. Sau multiexpunerea accidentală, că au fost și de-astea. Ori că n-am luat suficiente role de film cu mine.

Și totuși, am trăit destul cât să văd cum toate astea s-au schimbat.

La început, concuram cu alți oameni. Unii mai talentați, alții mai bine echipați, alții cu relații mai bune. Era fair. Așa era jocul. Acum? Te uiți în stânga: cineva filmează cu telefonul și face reels virale. Te uiți în dreapta: un cont fără chip produce „portrete” AI la fiecare 10 minute. „Bunăciuni” de-ți iau ochii sau pisici care învârt hamburgerii pe grătar. Fără studio. Fără lumini. Fără transpirație. Doar taste și un filtru bine ales.

Și merge. Da, bre, merge!

Te poate scoate din minți. Sau te poate face să respiri adânc, să privești în zare și să-ți pui întrebări incomode.

Dar poate că nu e despre competiție, poate că e despre ce mai rămâne din tine în ceea ce creezi. Pentru că, oricât de realistă ar fi imaginea generată de AI, ea nu conține un lucru esențial: amintirea.

AI-ul poate inventa un apus. Dar nu poate simți frigul din aer, nu poate ști momentul când lumina s-a așezat perfect pe părul cuiva, făcându-l să pară... altfel. Real. Fragil. Uman?

Despre sufletul ăsta vorbesc. Cel din spatele obiectivului, acela pe care niciun cod sau algoritm nu-l poate replica.

 

Peștera, ediția 2025

Ați auzit, cu siguranță, de mitul peșterii al lui Platon. Oameni legați în întuneric, văzând doar umbrele de pe perete, convinși că alea sunt realitatea. O metaforă. Dar una care azi se simte... incomod de actuală.

Doar că acum, lanțurile sunt făcute din confort. Sau, hai s-o dăm pe bune – din lene. Umbrele sunt în 4K iar algoritmii îți oferă ce vrei, uneori înainte chiar să știi că vrei. Iar noi, fotografii, videografii, cei care cândva vânam lumina, ajungem să fim ca ăla care a ieșit din peșteră, a văzut lumea reală și, când s-a întors să spună ce-a descoperit, a fost luat la mișto: „Umbrele se văd mai bine, frate! Hai, lasă figurile, vino și stai și tu aici, cu noi. Ia o bere și lasă vrăjeala asta, cu ‚lumea reală’”.

Pentru că lumina reală, aia fără ghilimele, e capricioasă. Vine când vrea. Oamenii adevărați clipesc. Se mișcă. Îmbătrânesc. Plâng. Ședințele foto reale pot da greș, bateriile se termină chiar dacă arată cinci linii. Se strică vremea. Se ceartă mirii. Oh, ce povești aș putea să vă spun, doar cu mirii care se ceartă pe la nunți...

Ei bine, AI-ul nu face nimic din cele de mai la deal. AI-ul e... curat.

Dar viața n-ar trebui să fie doar curată. Ar trebui să fie, în primul rând, sinceră.

Dar uneori, în mijlocul haosului, se întâmplă magia. Un cadru. O privire. O clipă care nu se repetă. Ei, asta nu o generezi, pe asta o trăiești.

 

Scânteia care nu se stinge

Socrate spunea: „Știu că nu știu nimic.”

Și nu era cinism. Era curiozitate, era deschidere. Era umilința în fața absolutului. Asta ne face umani.

Recunosc, m-am întrebat de multe ori, în ultima vreme, ce mai vreau de camerele mele. Și, poate, ce mai vor ele de la mine. N-am nicio jenă să recunosc că pasiunea s-a estompat, că „fiorul” pe care-l simțeam când compuneam un cadru sau prindeam lumina perfectă... s-a cam redus. Așa, ca o emisiune de radio care iese din frecvență. Mda, una analogică, precum cele pe care le ascultam, pe vremuri, pe șest, de la Europa Liberă, când trebuia să reglăm butonul de acordare a frecvenței odată la câteva secunde, altfel îl pierdeam pe Neculai Constantin Munteanu prin zgomotul de fond.

Și totuși, nu pot să renunț.

Pentru că, din când în când, se întâmplă ceva. Văd o scenă, un om, un copil, o floare bătută de vânt, pe care se așază o albină. Un moment. Și nici nu-mi dau seama, ridic aparatul, reflex. Memorie musculară. Inimă.

Și... gata. E acolo.

Sentimentul ăla.

Firul invizibil între tine și lume care spune: „Da. Asta merită păstrat.”

 

Nu inamicul. Dar nici stăpânul

Ca să fie clar: nu urăsc AI-ul.

Folosesc reducere de zgomot cu AI în postprocesare, în Photoshop, de exemplu. Textul acesta a fost scris după ce am împins, de colo colo, ceva idei cu un AI care m-a ajutat să-mi pun gândurile în ordine. Am testat uneltele, le-am explorat, le-am provocat. Uneori am păstrat și am aprofundat, alte ori am aruncat rezultatul la coș, pur și simplu.

Oameni buni, AI-ul nu e inamicul. Însă minciuna legată de el este.

Dacă generezi o imagine „fantasy” și spui „Uite ce mi-am imaginat”, ok, e cinstit. E, dacă vreți, o altă formă de artă. Cam dadaistă uneori dar, până la urmă, artă. Însă dacă spui că ai făcut fotografia aceea, că ai fost acolo, că e munca ta de teren, de simțire, de viziune... Ei bine, ce-i asta dacă nu o formă de impostură?

Pentru că fotografia nu e doar despre estetică. E despre prezență. Ai fost acolo. Ai ales. Ai așteptat. Ai simțit.

Asta contează. Asta face diferența. Mai ales acum.

 

Într-o lume de replici, fii originalul

Într-un mod paradoxal, azi, să fii sincer e un act de rebeliune.

Trăim într-o lume unde falsul e mai rapid, mai ieftin și, pentru unii, suficient de bun. Dar „destul de bun” e moartea sufletului creativ. Prefer un cadru imperfect, real, cu toate defectele lui, dar trăit, decât o sută generate perfect, dar goale. Moarte, ca un ochi de pește. Și nu mă refer la tipul acela de obiectiv care-ți dă o imagine ca și cum ai privi prin vizorul ușii de la intrare.

Sună ciudat, dar îmi amintesc aproape fiecare dată când m-am îndrăgostit de un cadru. Fiecare dată când m-a trecut un fior în spatele camerei. Fiecare moment când cineva a lăcrimat uitându-se la un video și mi-a spus: „Așa a fost.”

Asta nu mi-o poate lua nimeni. Cum a fost acel episod, pe când filmam prin Caraibe, când doi miri, după ce le-am arătat filmarea de la nuntă, au izbucnit în plâns, amândoi. Prima dată am crezut că ceva nu era în regulă, însă când m-au îmbrățișat, amândoi, și mi-au spus „Frate, n-avem cuvinte să-ți mulțumim!”, mi-am dat seama că am prins esența acelui eveniment și ce a însemnat pentru ei. Bine, un cuvânt de spus l-a avut și plicul cu Benjamini, pe care mi l-a strecurat mirele, după ce s-a terminat cu îmbrățișările. Dar nu vreau s-o dau în derizoriu, ați prins ideea.

 

Concluzia (pentru moment)

Nu știu dacă noi, cei „old-school”, vânătorii de lumină reală, vom supraviețui valului ăsta. Cel puțin, nu în forma și formatul în care încă ne mai opintim. Poate vom deveni niște „nebuni frumoși”. Poate vom fi considerați „depășiți”. Poate bugetele se vor muta spre „scule” rapide și estetici sterile. Poate „portofoliile” generate de AI vor acapara tot.

Eu însă știu un lucru: încă sunt aici.

Și atâta timp cât am suflu, un obiectiv și o poveste de spus, voi continua să creez. Adevărat. Asumat. Trăit.

Pentru că, la final, poate că sufletul din spatele obiectivului nu e doar despre imagine. Poate e despre alegerea de a fi prezent. De a simți. De a spune: „Am fost acolo. Am văzut lumina. Și vreau s-o vezi și tu.”

Un "bulls#it"-meter "off the chart"

Postarea unui fost coleg de presă, pe Facebook, mi-a dat ghes să mai ies o data din înghețul în care a intrat acest blog de ani de zile. Mulți ani, sincer să fiu, habar n-aveam că-l mai am. Dar na, nebănuite sunt căile Domnului!

De asemenea, am luat o pauză de social media de mai bine de un an, aproape un an și jumătate, spartă de vreo doua ori de diverse "ieșiri" de La Mulți Ani, Crăciun / Paște Fericit etc.

Evident aș putea da vina pe evenimentele din viața personală, unele dintre ele destul de dure, neașteptate și... da... șocante, mai ales venite din partea cuiva care avea un loc special in inima și sufetul meu. Dar n-o fac, suntem, până la urmă, suma alegerilor pe care le facem. Alegi bine, poți s-o dai bine. Alegi prost, poți s-o dai de gard. Sau nu, în ambele cazuri, mai sunt și excepții.

În fine, haideți să revenim la lucruri care (încă) au (oarece) sens. Deci, postarea de pe FBeu.

O să dezvolt, mai la vale, zicerea cu pricina, sunt "nevorbit" si "nescris" de mult, deci, "bear with me", ca să zic așa...

P.S.

O doamnă, mare adimiratoare a stilului meu (habar n-aveam că am admiratori, darămite un stil!), mi-a sugerat două chestiuni.

Unu, să scriu mai des și, doi, să nu renunț la "rongleză", îi place ffff mult.

Multumesc de apreciere, stimată doamnă, mă voi strădui să nu vă dezamagesc. Cross my heart...! :)

Motto:

Gândiți, deci existăm!

"Pentru", "Contra" și... fereastra Overton

Din ce am văzut eu până acum, în politica romaneasca și, în special, pe tema Georgescu, ori ești "pro" ori ești "contra". Dacă unul "pro" vede că altu-i "contra" (sau viceversa, că e la fel de adevarat), sănătate!

E "deal breaker", nu mai e cale de întoarcere, nu contează ce argumente se aduc, ceilalți, de dincolo de fileu, trebuie puși la zid. Ok, pedeapsa cu moartea nu mai are niciun haz prin Europa, deci inșii cu pricina trebuie măcar demonizați. Ori injurați. Dar musai ridiculizati pentru că, nu-i așa?, "Doar noi avem dreptate, ceilalți sunt 'full of s#it!".

Acceptarea și toleranța au doar un singur sens - spre noi!

Cum, "Care noi?".

Pai, noi, ăștia cu pălării albe, adică băieții buni, ceilalți sunt băieții răi, cei nefrecventabili, periculoșii, sectanții, învechiții sau, dincolo de gard, nebunii, neadaptații, flower-power, "baieții veseli" și fetele la fel de vesele, la pachet cu cei cărora înca nu le e clar ce sunt, unii dintre ei cu un comportament care arată că nu-s, de fapt, decât niște cazuri clare de psihiatrie clinică. Cazuri ținute așa, suspendate într-un "limbo" neclar, de un sistem pervers care aplică, la fel de pervers, un "divide et impera" pe care-l extinde discret, din fereastră Overton în fereastră Overton. Evident, spre "victoria finală"!

Dacă nu-i poți convinge, zăpăcește-i!

Ajuns aici, e musai să fac un "dislclaimer": nu sunt nici pro și nici contra acestui domn, apărut parcă de nicăieri, pe numele lui Georgescu. Nici n-am cum, habar n-am cine e. Însă, când toata lumea se coalizează împotriva cuiva și nu oferă date concrete, ci doar ridiculizari, demonizări și acuze fără dovezi... permiteți-mi să fiu sceptic.

O fi criminal în serie și eu habar n-am!

Na, ce să zic, așa o fi, vorba filosofului, știu că nu știu nimic.

Dar poate fi și buturuga de care s-au împiedicat niște planuri de culise și acum s-a dat ordin de zi pe unitate ca omul să fie "cancelat".

Iarăși, habar n-am!

Alegerile prezidențiale, în care omul ăsta conducea semnificativ, au fost anulate pe motiv că... rușii, că... una, că... alta. E de bon ton acum, dacă te vrei văzut drept progresist, pro-european, pro-golobalizare, pro-choice, save the planet, save Willie, pro YOLO, pro LGBT.+...XYZ etc. (etc. = et caetera, nu face parte încă din suita anterioară)... în fine, dacă vrei să fii văzut ca "achiesat" la tot "pro"-ul de mai la deal, dă cu biciul în Georgescu, după cum te duc neuronii, vocabularul și imaginea socială. Că na, pentru mulți contează mai mult ce cred alții despre ei decât ceea ce sunt ei în realitate, oricât de mulțti neuroni ar avea și oricât de intensă sau searbătă le-ar fi viața publică.

Unde dai și... unde-i capra?

Ei bine, uite că treaba cu rușii n-a fost demonstrată încă, mă și mir, la câte "deep fakes" se pot face acum chiar și de pe un amărât de telefon mobil. În schimb, a venit o veste-șoc, cum stă bine titlurilor presei tembele din ultima decadă: treaba cu TicTok a fost plătită de... PNL!

Da, doamnelor și domnilor, băieți și fete (sau cum vă mai identificați voi), ați citit bine - PNL! Adică Partidul Național Liberal. Da, ăla cu Brătienii, istorie, alea-alea, chestii-trestii...

What the f#ck?!

Păi, dacă mă scarpin puțin în creștetul capului...

De fapt, nu trebuie să mă scarpin prea mult, îmi amintesc, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, când a fost ales KWI la președinția României, a fost ok să-și exprime mulțumirea spre milioanele de voturi aduse de tornada iscată pe FB. Mărturisesc, cu mâna pe inimă, am fost unul dintre "idioții utili" ai sistemului, nu numai că l-am susținut pe KWI din toți bojocii dar am mai și făcut vreo 300 și deva de mile să-l votez!

Bad boy, Justin, bad boy!!

Revenind în actualitate, acum Georgescu n-are voie sa foloseasca social media, pentru că... De fapt, de ce?! În fine, n-are voie, punct!

Iarăși, what the f#ck?!

Eficiența deficienței

M-am oprit puțin și am revăzut textul, timp în care mi-a venit o idee, pe care o tot moflăi de ceva vreme însă...

...însă hai s-o pun pe hârtie (vorba vine!), oricum nu am cum să mulțumesc pe toată lumea cu zicerile mele.

Așadar...

Faptul că trăiesc pe alte meleaguri de aproape 20 de ani îmi dă o perspectiva pe care voi, cei care trăiți în România zi de zi, n-aveți cum s-o percepeti. Nu știu dacă e un avantaj sau un handicap însă mie îmi oferă șansa să văd lucrurile puțin mai detașat, fără riscul de a mă încleia așa, într-o rutină levantină.

Vorbesc, in primul rand, despre lipsa crasă de eficiență în comunicare, chestiune care se vede clar în special în subiecte politice. Se pare că oamenii nu schimbă mesaje ca să aibă o discuție, cu pro și contra, ci doar urmăresc ce spun ceilalți ca să dea o replica, să strângă pumnul și să încordeze bicepsul într-un "Yes, i-am tras-o și tura asta!". Sau nu, stai să-mi aduc aminte cum mi-a răspuns un trepanat odată, nici nu știu cum s-a rătăcit pe o postare de-a mea acum vreun an și ceva... Da, mi-am adus aminte: "Joac-o pe asta!".

What the f#ck?

Dracu' gol și...

Nu, e clar, nu mai e comunicare, ci doar propagandă și militantism, care variază de la inconștiență zglobie până la agresivitate viscerală. Nu are nimeni timp de cercetat și de analizat fapte, există doar opinii. Care opinii sunt prezentate, și ele, drept fapte. Brrrr! E de noaptea minții, vorba unui clasic in viață!

Măi, oameni buni, voi nu vedeți aici un tipar?

Pe vremea pandemiei, era suficient doar să-ți exprimi o mică îndoială și, gata!, erai dușmanul omenirii, erai iresponsabil, erai anti-... În fine, erai dracu' gol! Musai mască, musai izolare, musai... Te lua dracu' (ăla corect politic, nu ăla gol, ăla erai tu!) dacă voiai și tu să ieși să iei o pâine sau o bucată de parizer. De plimbat cățelul, ce să mai vorbim?, ăsta era deja un moft burghez.

La fel cu încălzirea globală, Doamne ferește să observi că, măi, stai puțin, Soarele are și el niște cicluri, Pământul se mai învârte și el într-o parte, în alta, polii magnetici își mai dezmorțesc și ei picioarele, din când în când, bașca un vulcan, la o erupție mai serioasă, poluează atmosfera cât n-o face omenirea în 50 de ani.... Știți placa, nu? Ești dracu' gol!

Apoi, cu războiul din Ucraina, la fel, dacă doar îți exprimai niște nedumeriri, ca români, care am trăit în coasta lor cam de când s-au stabilit megieșii noștri prin preajmă, ca nație, știm că ucrainenii nu sunt tocmai ușă de biserică. Și nu vorbesc doar despre mafia lor, care face Bratva, Cosa Nostra și chiar și Triadele sau Yakuza să transpire, ci despre mai multe, nu le mai enumăr aici, de la deznaționalizarea forțată și până la, pour les connoisseurs, "accidentul" Rostok. E suficient să-ți exprimi o mică îndoială și ambele tabere, atât cea "pro" cât și cea "contra", îți sar in cap, fiecare flancându-te cu argumente care mai de care mai aberante dar care, pentru ei, au sens. Că na, dacă nu ești de-al lor... ești contra lor! Deci, meriți pus la zid, demonizat, înjurat, ridiculizat etc. Ce să mai, ești dracu' gol!

...o relație toxică

Într-un fel, e ca atunci când ești într-o relație cu un narcisist.

Habar n-am avut că există oameni cu o asemenea "dezordine" până nu m-am confruntat, personal, cu așa ceva. Vă spun, e nasol! Nu doresc nici dușmanilor mei să treacă prin ce am trecut și, cu mâna pe inimă și fără supărare, din suflet vă spun că nu mă pot înțelege decât cei care au trecut prin așa ceva.

Așadar, ești cu un narcisist / o narcisistă care te ucid încet. Și nu "softly", vorba cântecului.

La un moment dat, ți-ai ieșit din fire, că ești om și tu și ai un punct de la care simți că ai ajuns cu spatele la perete. Așa că spui "Nu", că nu poți spune "Da" tot timpul. Apoi, nu mai reziști la mizeriile pe care ți le face și-ți exprimi rezevele pe față, când îți sunt expuse planurile narcisistului / narcisistei. Că ei tot timpul au planuri!

Și te trezești, din victimă, agresor! Pentru că narcisistul face în așa fel încât cei din jur să afle doar de reacția ta și nicidecum tona de rahat pe care ți-a aruncat-o în cap, găleată după găleată, până ți-a sărit țandăra.

Citiți din nou paragraful anterior! Nu e glumă, o viață se poate rata în felul ăsta!

Sunt oameni cu un ego și o încăpățânare de nivel patologic, care mint de sting, chiar prinși în flagrant, pe care-i doare în c#r de relația pe care o distrug sau de copiii pe care-i lasă pe drumuri, ei vor doar să-și salveze reputația.

Iar după ce reușești să scapi de narcisist, cu un efort pe care nu-l poate aprecia la justa valoare decât cineva care a trecut prin asta, bineînțeles că ești neom și ai nevoie de o perioadă de respirație, să înțelegi ce dracu' ți s-a întâmplat. Evident, rămâi cu sechele, nu mai ai încredere în sexul opus, până ai o relație trece o vreme... Asta, dacă mai ai o altă relație.

Narcisistul / narcisista n-are problema asta, e bine mersi, când tu încă îți bați capul să pricepi ce ți s-a întâmplat, el / ea deja e cu următorul "furnizor", de parcă tu nici n-ai fi existat. Și, evident, nu există nicio vorbă de bine despre tine, tu ai făcut aia și aia, "narc"-ul a fost victimă iar tu ești vinovat de... orice! Inclusiv de Covid 19 sau încălzirea globală. Ce să mai, ești... dracu' gol!

Ei bine, oameni buni, gândiți-vă ce poate face un astfel de om când are resursele unei țări pe mână!

Până la urmă, mămăliga exlodează!

Sunt perfect conștient că ce am scris, în cele de mai sus, nu va conta nici cat negru sub unghie nici pentru cei "pro", nici pentru cei "contra", ci e doar o modalitate de a-mi mai răcori neuronii. Însă care mă pune la index, democratic (sic!), în ambele tabere! Plus cea a narcisiștilor...

Cândva, într-o altă viață, acum vreo 35 de ani, am mușcat momeala cu tot cu fir și cu tot cu undiță doar pentru că-mi păsa de țara mea. Partea buna a lucrurilor - totdeauna îmi place să văd partea buna a lucrurilor în orice situație - a fost ca m-am imunizat, a fost ca un fel de boala a copilariei, pe care o ai o dată și apoi dezvolți anticorpi, n-o poți avea a doua oara. Altfel spus, am dobândit un "bulls#it meter" care îmi permite să detectez rahatul de la distanță.

Ei bine, de ceva vreme, mai ales de cand s-au anulat alagerile pentru președinția României, BS-meterul meu e "off the chart". De fapt, e ca un manometrul de-ăla, de prin filmele cu Stan și Bran, din care iese abur la greu, acul e pe roșu, cadranul tocmai a crăpat și mai are puțin și pocnește. Numai că, în cazul nostru, nu prea e amuzant...

Mai, oameni buni, indiferent de care parte a fileului sunteți, nu e bine ce se întâmplă. Am mai trăit-o, în tinerețea mea revoluționară și am văzut că s-a lasat cu sange, până la urmă... mămăliga a explodat!