Pilula contra
prostiei funcționale.
Cu drept de vot
România alege.
Că na, „e musai și trebe”, vorba unui clasic în viață.
Am ieșit din
rutina zilnică, din bula mea de confort diasporean și am urmărit, zilele
astea, portrete de candidați, de la Recorder și de la alții. Apoi, am suportat,
cu stoicism, toate cele patru ore ale dezbaterii dintre prezidențiabili. Da, nu râdeți de mine! Deși, poate merit, aș putea face ceva mai bun și mai util cu
timpul meu.
Ei bine, după
tot acest maraton de vizionare, care mi-a ras bateria de la tabletă (știu,
trebuie să o schimb, e cam veche) am rămas cu aceeași întrebare pe buze, de la Nenea Iancu citire: „Păi, acum, eu pe cine votez?!”
Prin urmare, m-am hotărât să abordez, în rândurile de mai la vale, un subiect foarte serios. Aproape cu calm. Despre o pilulă de folosit contra prostiei funcționale. Sau supozitor, zic unii că ar fi mai eficient.
Apoi, am tras o privire și prin "culise". Cândva, într-o altă viață, eram la butoane, în spatele camerelor și a microfoanelor și cam știu cu ce se mănâncă felul ăsta de emisiuni.
Nu în ultimul rând, se cuvine să
menționez că ieșirea din bula mea de confort n-a fost totalmente voluntară, ci mi-am
mișcat posteriorul după provocarea aruncată de doi colegi de facultate și buni
prieteni, Marius și Adrian.
Motto: Gândiți,
deci existăm!
Partea întâi
sau
În loc de introducere
Am urmărit
dezbaterea de la Euronews România cu mintea deschisă dar... cu gura făcută
pungă. Nu de uimire, ci dintr-un fel de jenă amestecată cu oboseală, ca la o
repetiție generală pentru o piesă prost scrisă, jucată de actori care n-au
citit tot scenariul, pe o scenă construită de amatori cu buget de festival
folcloric național. Însă le-am promis lui Marius și lui Adrian că o voi urmări.
Așa că după patru ore de stat cu ochii în tabletă și vreo șase țigări, cât nu fumez într-o zi întreagă, am
stat puțin, Slavă Domnului, să cuget.
Disclaimer – după
crunte dezamăgiri, îmi trăiesc viața de diasporean fără televiziuni (românești sau locale),
fără informații despre politică, altele decât cele care-mi survin pe fluxurile
de știri la care sunt abonat, fără interesul acela militant, pe care-l aveam
odată când, prin natura meseriei, mâncam politica pe pâine. Na, am fost totuși
jurnalist niște ani și trebuia să fiu la curent cu niște chestii înainte de
a deschide gura, să-mi dau cu părerea.
A propos de păreri personale, cele despre dezbatere le voi pune în partea a doua a acestui text. Vorba aia, să nu uităm
pentru ce am venit.
Trepte spre lumină
Într-o țară unde
aproape jumătate dintre elevii care tocmai și-au luat buletinul de identitate
nu înțeleg ce citesc, a pretinde că educația e „opțională” e ca și cum ai spune
că centura de siguranță e „doar o recomandare”. Testele PISA 2022 ne-au pus din
nou cu fața în noroiul pe care îl ignorăm de decenii: 42% dintre elevi sunt
analfabeți funcțional. Adică știu literele, dar nu știu rostul propoziției. Îi
pui să citească un paragraf și îl recită fonetic, cu hopuri-dâmburi vocale. Îi
întrebi ce înseamnă și se uită la tine de parcă le-ai cerut să traducă din
sumeriană.
Adevărata
problemă nu e acolo. Adevărata problemă e că acești copii vor deveni adulți.
Iar acești adulți vor vota. Iar votul lor va cântări la fel ca al unuia care
citește trei cărți pe lună și a înțeles Constituția. Democrația nu face
diferențe de calibru, ștampila e ștampilă, indiferent câtă înțelegere stă în
spatele ei.
Pe scurt, suntem
o societate democratică în care analfabetismul funcțional are drept de vot. Și
nimeni nu pare cu adevărat îngrijorat de asta, subiectul ori este tratat cu o
inconștiență zglobie, dacă-mi permite domnul Pleșu să-i preiau gluma, ori este folosit
în mod politicianist și demagogic de unii care s-au cățărat pe val. Ca în legea
aceea a lui Murphy, cu succesul în politică: căută un grup de oameni care se
îndreaptă într-o direcție și așază-te în fruntea lor.
Mâna întinsă care nu spune o poveste...
Așa că, pentru
cei care mai cred că se poate face ceva (și pentru cei care n-au renunțat
complet la ideea de a gândi cu capul propriu), am venit și cu o soluție, în
patru trepte. Așa, ca la cutia de viteze a Daciei pe care am făcut școala de
șoferi.
Nu sunt teste.
Sunt propuneri. Cărți și filme. Unele ca un ceai fierbinte care-ți limpezește
mintea, altele ca un pumn în plex care te face să respiri altfel. Le poți urca
de jos în sus sau poți doar să te uiți la ele, ca la niște scări care nu duc
nicăieri dacă nu pui piciorul pe prima treaptă.
Să începem, ca
orice gospodar, cu începutul. Adică, cu nivelul celor care au terminat 12
clase, poate chiar și bacul, dar n-au mai deschis o carte de ani buni. Nu
pentru că nu vor, ci pentru că nu mai știu de unde s-o apuce. Pentru ei,
literatura nu trebuie să fie un maraton cu dicționarul în brațe. E de ajuns să
recitești „Baltagul” cu ochii unui adult și să descoperi că Vitoria Lipan nu e doar
o „mamă determinată”, ci un exemplu de justiție instinctuală și verticalitate.
Creangă, de care toți râdeam în liceu, are mai multă psihologie rurală decât
cinci talk-show-uri de seară. Orwell e aproape prea actual – „Ferma animalelor”
e despre orice partid care ți-a promis și apoi te-a uitat. Iar „Filantropica”?
Nu e comedie, e manual de supraviețuire în capitalismul de Dristor.
Acesta nu e
elitism. E igiena minimă a gândirii. Dacă nu înțelegi cum funcționează
manipularea, propaganda, frica și speranța, atunci vei alege mereu pe cineva
care îți vinde doar frică și speranță. Știți voi, „Mâna întinsă care nu spune o
poveste nu primește pomană. Fii profesionist, ce dracu’?”.
Umbrele de pe pereți
Cei care urcă o
treaptă mai sus știu să citească. Dar poate au rămas în parohia lor – citesc ce
le confirmă opiniile, privesc lumea printr-un filtru confortabil. Pentru ei,
cultura generală e deja acolo, dar mai are nevoie și de altceva. Marin Preda se
citește altfel după 35 de ani. „Moromeții” nu e despre glume țărănești, e
despre ratarea visului românesc de la țară. Iar „Cel mai iubit dintre
pământeni” este poate cel mai bun roman despre dictatură scris vreodată în
limba română – și da, include umilința ca politică de stat.
Mai e și Boia –
cu neliniștea lui bine-argumentată: „De ce e România altfel?” nu dă verdicte,
dar te face să-ți pui întrebări. Multe. Ceea ce, în România, e deja un act de
curaj. În același registru, „Reconstituirea” lui Pintilie ar trebui să fie
proiectată în fiecare liceu: două vieți distruse, un sistem grotesc și o țară
care tace, privindu-se în oglindă. Nu ți se spune ce să crezi. Dar nu mai poți
rămâne indiferent.
Aici este treapta
pe care au pășit „cetățenii buni”. Nu perfecți, nu iluminați, ci doar
conștienți că mitul peșterii, al lui Platon, e o metaforă sâcâitoare.
Discernământ și rezultat
Așa, suntem acum
la nivelul „greucenilor”. Cel unde cărțile nu-ți mai dau lecții, ci ți le cer. Jose
Saramago cu „Eseu despre orbire” îți pune ochelari de cal pe suflet, apoi te
întreabă dacă nu cumva am orbit cu toții și încă n-am aflat. Umberto Eco, cu
„Numele trandafirului”, te ține captiv într-o bibliotecă medievală doar ca
să-ți arate cum se moare pentru idei. Sau cum se poate ucide cu ele.
Patapievici cu „Omul recent” îți desface în bucăți identitatea și ți-o lasă pe
noptieră, să vezi dacă o mai recunoști a doua zi. Și să te gândești cât adevăr
o fi în vorba unora care încă spun că „Decât filosof ofticos, mai bine măgar
sănătos!”
Ajuns pe această
treaptă, filmele nu se privesc, se suportă. „Stalker” nu e despre o călătorie
într-o zonă interzisă. E despre sens. „Melancholia” e despre sfârșitul lumii,
dar fără efecte pirotehnice bune pentru un teaser de Netflix, cu o liniște care
doare. „Oppenheimer” e despre vină. Despre știință care construiește iadul și
apoi ridică din umeri, cu inocență: „Noi am vrut doar progres”. Cititorii și
spectatorii de aici nu mai caută răspunsuri, ei caută întrebări mai bune.
Aceștia sunt
oamenii care înțeleg subtilitatea. Care nu sar la gâtul celuilalt la primul
cuvânt „greșit”. Sunt cei care nu citesc o postare pe Facebook doar pentru a da
o replică de felul „Joac-o p-asta!”, sunt cei care înțeleg că politica e un
mijloc, nu un război religios. Și, da, votează și ei. Dar o fac cu
discernământ. Cu ce rezultat? Ei, asta e o altă poveste, pentru altă seară. Fără
a vă băga în ceață, vă mai spun doar atât: aceștia sunt oameni care au realizat
că atât fericirea cât și nefericirea vin din interior.
Vorba Lăpușneanului
Și-atunci vine
întrebarea de 100 de puncte: ok, ce facem cu cei care au căzut din căruță?
Cei care n-au
terminat liceul. Sau nici măcar opt clase. Cei care poate n-au pus mâna pe o
carte pentru că au avut de pus mâna pe lopeți, betoniere sau copii mici, cei
care nu știu ce-i un podcast, dar știu ce înseamnă să-ți fie rușine că nu poți
completa un formular.
Ce facem cu ei?
Îi ignorăm? Îi
tratăm ca pe o masă de manevră? Le promitem zahăr și ulei și apoi le cerem
ștampila?
Sau le dăm
alternative? Nu cărți groase, nu filme cu subtitrare grea. Ci povești, voci
calde, podcasturi simple, povestiri audio cu fragmente din „Biblioteca pentru
toți”. Un educator care citește cu ei în căminul cultural. O vecină care
povestește o carte în loc de bârfe. Un film ușor, dar decent. Nu „Las
Fierbinți”, ci poate „Despre oameni și melci”. Bășcălia ieftină chiar asta e, bășcălie
ieftină.
În fond, nu poți
cere unui om să aleagă între bine și rău, dacă tot ce a învățat e să se teamă
de binele promis pentru mânie, în timp ce n-are de ales și trebuie să se
obișnuiască cu răul de azi și de ieri. Însă se poate începe de undeva. Cu
respect. Cu răbdare. Și, mai ales, cu încredere.
Pentru că și ei
votează. Și, de cele mai multe ori, vorba lui Lăpușneanu, sunt mai mulți decât
noi, ceilalți, „dăștepții”.
Gândiți, deci existăm
Așa, ca o
concluzie, nu-i niciodată prea târziu să iei o carte în mână. Sau să vezi un
film care te scoate din lumea ta și te pune, măcar pentru două ore, în pielea altcuiva.
Nu pentru notă, nu pentru diplome, ci pentru tine. Pentru copiii tăi. Pentru
votul tău.
Într-o țară unde
„merge și-așa” a devenit formă de guvernare, poate cel mai radical act rămâne
acela de a gândi.
Sau măcar de a
înțelege ce citești.
Acesta este
momentul în care v-ați prins, dacă n-ați făcut-o până acum, de ce am motto-ul
pe care-l am. Și nu e doar o mantră. E ceea ce simt. Iar cei ce mă cunosc știu
asta.
Partea a doua
sau
„Nu trageți în pianist!”
Așadar, cum am
promis la început, mă întorc la dezbaterea cu pricina. Mai precis, ce-am văzut,
după ce am șters praful plictiselii cioraniene la care m-au împins cei de la
butoanele României.
Simion
E genul de
candidat care nu-ți cere să-l placi. Îți cere să te enervezi! Despre el e musai
să scrii ori cu semne de exclamare, ori sa nu scrii deloc! Are tupeu, are
replici, are glume de autobază sau, mai bine zis, de birt politic, știe să dea
din mâini. Și din sprâncene. Știe să fie băiat de cartier și tribun al
poporului în același minut. Ceea ce face „rating” dar, pe mine personal, mă
face să strâmb din nas. Singurii golani care mi-au plăcut au fost cei din Piața
Universității, din anii ‘90.
Nicușor
E opusul lui
Simion. Nu urlă, nu dansează, nu are glumițe în buzunar. Și, chiar când
încearcă să glumească, o face ca și cum ar rezolva ecuații diferențiale.
Altfel, el are fișe, grafice în Excel și păreri clar conturate. Mai precis,
exact ce nu prinde la televizor. Problema e că, atunci când sala se aprinde și
începe să zbiere, pentru unul sau pentru altul, lui i se face sete. Și bea apă
direct din sticlă, uitând că are pahar. Un detaliu mic, dar relevant: sub
presiune, omul pare să clacheze, pierde contextul și se refugiază în bula lui
de confort interior. Cam nasol pentru un șef de stat, care nu va avea de-a face
doar cu masteranzi și doctoranzi.
Concluzia dezbaterii?
Într-o lume
ideală, niciunul n-ar fi ajuns în „finală”. Însă trăim în lumea reală și nu
într-un falanster, trebuie să alegi între un pitbull cu zgardă de Dâmbovița și
un profesor de matematică uitat într-un studio TV.
Unul te sperie,
altul te adoarme. Unul latră la orice gest care i se pare „altfel”, este foarte
agresiv și teritorial, altul pare ciobanul din „Miorița”, resemnat și stoic: „Am
calculat deja traiectoria stelei care va cădea la nunta mea.”
În scurtele
momente în care a părut că și-a turat motorul de motoretă pe care-l vrea pus pe
un camion de zece tone, Nicușor Dan lăsa impresia că vrea să se răzbune pe o memorie,
ironizând-și interlocutorul cu o satisfacție reținută. Parcă în mintea lui încă
se derulau scenele din liceu, când golani ca Simion îi dădeau un șut în fund, la
poarta școlii, și-i luau banii de covrigi iar acum, în sfârșit, poate să le-o
plătească.
De cealaltă parte,
Simion a fost în parametrii lui obișnuiți. Totul pentru like, totul pentru
victorie. Nu există publicitate negativă, ci doar publicitate.
Așa că, oameni
buni, alegerea nu mai e despre speranță, ci despre daune colaterale
acceptabile. Adică exact ce n-ar trebui să fie într-o democrație.
Din spatele camerelor și dincolo
de zâmbete
Din perspectiva
unui om care a făcut televiziune și radio vreo... mulți ani, a fost un show
tensionat, fără profunzime și fără valoare informativă consistentă. Am văzut un
tip obraznic, altul banal și două moderatoare care păreau să fi tras paiul
scurt și n-au avut de ales, au ajuns să prezinte show-ul. Apoi, câțiva jurnaliști
care mai mult și-au etalat erudiția și toaletele decât să pună întrebări
pertinente și, nu în ultimul rând, o sală cu aplaudaci, care răcneau la semnal.
Îngrozitor de agasant!
Pentru un
profesionist în televiziune, dezbaterea a fost anostă de urmărit, enervantă pe
alocuri și cu tente subtile de susținere pentru Nicușor Dan, făcute la limita
culpabilității, a reproșabilului. Chestii pe care cine are ochi de văzut le
vede. Oricum, cumva mai echilibrat decât trompetele propagandistice de serviciu
dar totuși, ca în bancul acela buruienos despre bărbăția unora, când ultimul
porumbel din rând mai scapă puțin din picior. Dezbaterea a avut o tentă subtilă
dar clară pentru orice observator onest si echidistant...
Ceea ce e cam...
nașpa. S-ar putea ca rezultatul să fie exact opus celui scontat și Simion să
profite de asta. Tocmai pentru că ceilalți exagerează „fake”, în timp ce el nu
are nevoie de „fake”. El însuși e un „fake”!
Am senzația că
miza alegerilor din România depășește granițele țării cu mult mai mult decât credem
noi. O miză suficient de mare încât să se scoată mănușile și să se coboare
furcile din pod. Și poate se mai ascut și niște săbii, nu mai e timp de
subtilități.
Parcă-l văd pe Lăpușneanu, rânjind sardonic, din ceața istoriei: „Proști dar
mulți! Și cu drept de vot!”