Atenție, vine manelistul!

Filmările NBC nu încetează să-mi ofere motive de mirare, chiar dacă am văzut suficiente ciudățenii pană acum încât să nu mă mai surprindă prea multe lucruri.

Unul din ultimele NBC-uri mi-a dat ocazia însă să-mi dau seama încă o data că, vorba poetului, viată e complexa și plină de surprize.

Motto:

Gândiți, deci existăm!

NBC

Înainte de a plonja in subiect, se impune o precizare legată de NBC.

Știrile de televiziune reprezintă un capitol din viată mea încheiat, cu puține excepții, de vreo zece ani. Un capitol care mi-a adus multe satisfacții profesionale dar și la fel de multe motive, hai să spun așa, mai diplomatic, de a deveni mai înțelept.

Excepțiile de care pomenesc mai sus se pot numără pe degete și au fost câteva știri, corespondențe și interviuri pentru televiziuni, radiouri și ziare din țara care mi-au solicitat serviciile pe măsura ce se întâmpla ceva notabil pe meridianul pe care mă aflam la momentul respectiv.

Raportul costuri / satisfacții mi-a fost însă net defavorabil, toți producătorii din țară, fără excepție, voiau material media ca pentru CNN dar nu erau dispuși să plătească decât la nivel de televiziune locală. Așa că am pus punct acestei experiențe, după un moment de contabilitate oarecum meschină. La urma urmei, când filmezi o știre în Londra și te deplasezi ca de la Iași la Bârlad pentru un simplu sincron, pierzi ceva timp cu transportul, bașca niște cheltuieli aferente. Să nu mai zic de un material mai complex, unde ai de bătut drumurile câteva zile. Dar, ce sa zic, nu este zi lăsata de la bunul Dumnezeu în care să nu-mi fie dor de presă, de televiziune și, mai ales, de radio.

Așadar, NBC-ul de mai sus nu are nicio legătura cu televiziunea, ci este acronimul de la Nunți, Botezuri și Cumetrii, pe care îl foloseam în redacție, pe la începutul anilor 2000, pentru a defini un stil anume de a filma, acel "așa nu" care ne dădea coșmaruri ori de cate ori aveam de editat imagini trimise de cine știe ce cameraman al vreunui corespondent tv local. Pentru că, să fim obiectivi, la cine putea sa apeleze un reporter-corespondent, pentru a-i filma o știre, decât la un enbisist local? Căruia, evident, îi creștea brusc cota pe piața locala de profil pentru că, na, era de acum... om de televiziune!

Mofturi grele și furatul miresei

Așadar, filmam o nuntă, la un foarte cunoscut restaurant romanesc din Londra. Lume subțire, pe alocuri chiar mofturi grele, se dansa mult latino și pop romanesc iar pe ici, pe colo, la câte o sârba sau horă, se mai strâmba din nas, părea ca lumea așteaptă o arie dintr-o operă, în fine, ceva de la Carreras si Pavarotti in sus.

La un moment dat, a venit și timpul acelei tradiții nelipsite de la orice nunta românească, astfel că vreo câțiva oameni de bine, laolaltă cu posesoarea celui mai vizionat fund din sala, s-au mobilizat și au comis-o - au furat mireasa! Așa ca am înșfăcat camera și am fugit după tâlhari, să-i prind in fapt.

Pe când ieșeam din sală, mi s-a agățat așa, de colțul privirii, o rumoare ca o adiere ușoara de vara printr-un lan de grâu. "Vine manelistul!”.

Ei bine, doamnelor și domnilor, băieți și fete, venise momentul în care măștile se dădeau jos, acel moment în care, obosiți să-și poarte proteza cu zâmbetul, oamenii nu mai aveau rețineri în a-și lăsa la vedere dantura cu multe pauze.

Când mireasa e plecată...

Am plecat, așadar, după tâlhari, pe urma miresei și mi-am făcut treaba pentru care eram plătit.

A fost drăguț, am aterizat la o altă nuntă, mireasa furată a fost dansată până aproape de epuizare de bărbații locului iar eu am avut ocazia să mă întâlnesc cu doi amici buni, care filmau și fotografiau nunta cu pricina.

Lumea se simțea atât de bine, încât, după o vreme, le-am atras atenția hoților că ar cam fi cazul să se întoarcă la nunta de la care au plecat, să-și negocieze termenii în care să-i se returneze mirelui aleasa inimii.

“Omul o fi îngrijorat că n-ați dat niciun semn de viață!”, le-am spus lotrilor.

Cam fără tragere de inimă, au conchis că am dreptate. Așa că doi dintre ei au luat un pantof al miresei și am făcut, împreună, cale întoarsă la nuntă.

Pe drum, evident, tot felul de planuri: “Două sticle de Jack și câte o șampanie pentru fiecare!”, a propus domnul hoț. Însoțitoarea lui sau, cum spuneam mai la deal, posesoarea celui mai vizionat fund din sală, a supralicitat: “Și o declarație de dragoste, în genunchi, în văzul tuturor! La microfon!!”. Au încuviințat amândoi, păreau să fie niște parametric optimi pentru returnarea miresei. După care au început să se gândească ce-i vor spune mirelui în cazul în care îi va întreba de ce au reținut atât de mult mireasa de la propria nuntă. Planuri, scărpinări în creștet, mângăieri de bărbie, multe „ă”-uri și „î”-uri, în fine, chestii, socoteli.

Argumentele lor s-au topit, brusc, la apropierea de sala de nuntă. Când am deschis ușa, ne-a lovit ceva așa, ca un val fierbinte când cobori din avion într-o țară tropicală – lumea dansa, cu mâinile pe sus și aproape în extaz, pe sunet de… manele?!

Maestrul are program, mireasa poate să mai aștepte

Am stat puțin în prag, panoramând acea mulțime efervescentă, vibrând sub vocea răgușită a cântărețului, un domn scund, cu o burtă de ziceai că mai are puțin și naște, tuns periuță și cu o privire mijită și pierdută, ce aducea cu gingășia unui godac.

Cu ceva efort, ne-am făcut loc toți trei, doi hoți și un cameraman, până în mijlocul sălii, unde mirele, înlănțuit cu vreo câțiva tovarăși, parcă sub influența unui narcotic, dădeau din cap transpuși și lălăiau refrene despre bani, valoare, femei și dușmani. Dușmani care, normal, mor de ciudă că obiectul dușmăniei lor se descurcă mai bine decât ei.

La vederea hoților, ginerică le-a întins sticla de șampanie, cu care își sublinia refrenele, și le-a dat să bea. Doamna cu fundul de cinci stele a pasat sticla partenerului de infracțiune și i-a spus mirelui, la ureche, ceva referitor la condițiile în care îi va returna proaspăta nevastă. Nici nu putea altfel, nivelul sonor nu permitea un dialog decent la mai mult de treizeci de centimetri.

Cu o mișcare lentă, ca și cum s-ar fi ferit de un țânțar, proaspătul însurățel a fost de acord cu toate condițiile. După care i-a replicat cu o voce disproporționată, fix când manelistul cerea un sol minor: „Stai să termine băiatul programul, mai are vreun sfert de oră de cântat!”.

În loc de concluzie

Am fost la multe nunți, atât in calitate de invitat cât și, mai ales în ultimii ani, de prestator de servicii foto – video. Cei care mă cunosc știu că, în ceea ce privește manelele, aș cere spor de toxicitate pentru muncă în condiții grele. Și asta nu pentru că aș fi „posh” sau, mai pe românește, cu nasul pe sus, ci pentru că mi se pare echivalentul muzical al vânătorii de pokemoni. Altfel spus, un alt instrument de prostire a populației și de exploatare financiară a acestei prostiri.

Însă când treaba e asumată, cum e la nunțile țigănești, de exemplu, n-ai ce spune – aștia sunt oamenii și, dacă ai acceptat să te duci acolo, știi la ce te înhami. Prin urmare, te pregătești sufletește, îți pui un fel de "hazmat suit" mental și-i dai bătaie. Dar să ți se întâmple într-un loc unde tai mofturile cu cuțitul iar muzica tradițională este pusă la index ca ceva perimat și deranjant, e o chestiune de ipocrizie crasă, care spune multe despre cei în cauză.

Până la urmă, vorba poetului, ăștia suntem, cu ăștia defilăm. Important este să știi unde tragi linia, în condițiile în care ai de plătit niște facturi.

Voi unde ați trage linia?