Uneori, cele mai incomode întrebări nu vin din filme mari, ci din producții mediocre care ating accidental un nerv real. “Citizen Vigilante” este, poate, unul dintre ele. Pornind de la un film slab, controversat și aproape ridicol pe alocuri, ajungem inevitabil la o discuție mult mai serioasă: ce se întâmplă când cetățeanul începe să creadă că statul nu-și mai respectă partea din contractul social?

Motto: Gândiți, deci existăm.

I. Fructul oprit

Am aflat de “Citizen Vigilante” cu ceva vreme în urmă, pe când căutam un film pe Netflix. Sau pe Amazon Prime. În fine, n-are importanță, oricum, prima mea reacție a fost una aproape reflexă: „Aha... încă un film cu eroi de cartier, răzbunări personale și alte bălării reciclate din cinematografia târzie a anilor ’80.” „Missing in Action”, cu Chuck Norris și „Comando”, cu Arnold Schwarzenegger au avut hazul lor, la vremea respectivă, însă probabil că acum, în anul de grație 2026, mi s-ar părea penibile.

Mai pe scurt, l-am perceput pe "vigilante" exact ca pe genul de film pe care îl sari fără nicio părere de rău. Pe bune, nici nu-mi trecea prin cap să-l văd. Aveam experiența proaspătă a lui "Stargate Origins", care mi-a lăsat gura pungă. Băi frate, mie mi-ar fi rușine să scot așa ceva în public! Și asta v-o spune un fan Stargate.

La un moment dat însă, am început să văd pe social media tot felul de comentarii despre faptul că filmul ar fi fost „interzis” în Germania, că unii operatori de internet l-au scos din ofertă etc. Nu m-am apucat să verific serios dacă povestea era adevărată, parțial adevărată sau doar încă o exagerare digitală, dar am remarcat ceva mult mai interesant decât validitatea informației: zgomotul. De obicei, nu prea iese fum fără foc.

“Mișto găselniță de marketing!”, mi-am surâs în barbă.

Însă a apărut apoi episodul cu Elon Musk, care a dat filmul, vorba poetului, la tot cartierul. Tycoonul cu mașini electrice și nave spațiale a pus linkul pe fostul Twitter, actualul X. O fi doar un miliardar excentric, o fi fan „free Willy” sau chiar îi pasă de libertatea de exprimare, doar bunul Dumnezeu știe. Însă, omul a făcut-o.

Acum, că a fost la liber două zile, că a fost trei, n-are rost să ne încurcăm în amănunte, ideea e că a dat pompe grele audienței. Așa că mi-am zis și eu, ca sute de mii de alți cetățeni europeni, “Ia hai, bre, să vedem ce-o fi de capul lui.”

II. Primul paradox

Sunt convins că, dacă nimeni nu încerca să-l cenzureze, sau măcar să creeze impresia că îl cenzurează, producția ar fi rămas probabil unde îi era locul, pe un raft digital prăfuit, consumat de câteva mii de nostalgici ai violenței de video-club, la pachet cu prietenii, familiile, neamurile și amantele / amanții celor care joacă în film. Și… cam atât.

Dar așa funcționează lumea modernă, interdicția a devenit cea mai bună reclamă. Spune-i omului că n-are voie să facă ceva și, brusc, începe să-l roadă curiozitatea. Bașca, devine critic de cinema, filosof politic și specialist în libertăți civile, toate odată și musai în aceeași după-amiază. Într-un fel, asta spune deja ceva important despre vremurile noastre.

Există filme bune care nu fac prea multe parale. "Blade Runner", de exemplu, din 1982, a fost considerat un eșec financiar. Harrison Ford în rolul principal, coloană sonoră compusă de Vangelis, scenariu bazat pe un greucean al SF-ului, Philip K. Dick, ce să mai, tot tacâmul. Dar, la capitolul parale, a cam dat-o-n fasole.

Există apoi filme proaste care, dintr-un accident aproape ironic al sorții, intră în liga mare sau, în fine, refuză să moară tocmai pentru că ating ceva real. “Citizen Vigilante” pare să fie unul dintre ele.

III. O producție "subțire"

Ok, trebuie să fac aici un disclaimer: după vreo 25 de ani de audio-vizual, vă rog să mă credeți că nu mai pot vedea un film așa cum îl vede “omul obișnuit”. Prin urmare, o zic cu modestie, o să-mi dau puțin cu părerea despre calitatea filmului. E relevant.

Ca produs cinematografic, filmul e slăbuț. Asta, ca să fiu generos. Și decent.

Regizorului pare să-i fi fost lene să ceară încă o “dublă”. N-a avut monștri sacri pe platou, ca să zici că i-a fost rușine să mai facă una sau pe monștri i-ar durut la bască atunci când le-a cerut-o. Apoi, actorii joacă oscilant, când lemnos, când parcă, cum să spun?, așa, năuci. Bine, când joacă. Cel puțin domnișoara care o face pe crainica de știri e patetică, rău. Cândva, am dat oameni afară dintr-o redacție pentru mult mai puțin. Iar efectele, Dumnezeu cu mila, sunt ca de anii 80-’90. Nu în ultimul rând, cel care a scris scenariul parcă a fost condamnat la muncă in folosul comunității. Există chiar momente de inconsistență vizuală între “duble”.

La capitolul „mai puțin prost”, am putea pune montajul, care are momente lui, uneori pare făcut cu oarece nerv. Își pierde însă și el busola destul de repede. Și, pentru ca știu cu ce se mănâncă aproape orice verigă din lanțul pre-producție / post-producție, de la a scrie un text, a filma și edita un material video sau a aranja niște lumini de platou, cred că nu greșesc prea mult dacă spun ca montajiștii și cameramanii sunt printre puținii care-și merita lefurile in această producție.

Long story short, mi-a fost imposibil să nu văd toate aceste probleme, ceea ce a făcut filmul greu de urmărit. Serios, am vrut să renunț de vreo două ori, să-mi văd de treabă. Dar am luat vreo două pauze, am dus gunoiul și mi-am luat niște apă, de la un „Tesco Express”, din colț. Apoi, am revenit la tabletă că na, mă apucasem de o treabă și voiam s-o termin.

Vă rog să mă credeți, chiar nu vreau să fac acum mișto de “Citizen Vigilante”, mulți dintre cei care citesc aceste rânduri, mai ales dacă au văzut și filmul, știu că ceea ce am scris e 100% real. Însă cineva trebuie să o spună, cu subiect și predicat.

Totuși, la fel ca alte filme “imperfecte” înaintea lui, “Citizen Vigilante” reușește să facă ceva ce multe producții impecabile tehnic nu mai reușesc: să provoace o conversație.

Asta îmi amintește de “They Live” și de “Falling Down”.

IV. Trei filme, trei probleme

"They Live", acel B-movie aproape caraghios al lui John Carpenter, din 1988, vorbea despre o lume controlată prin manipulare și conformism. Nu era neapărat despre extratereștri, ci despre sistemele invizibile care modelează percepția colectivă. Ochelarii erau doar pretextul, ideea era că realitatea e cosmetizată iar adevărul e ascuns sub straturi groase de consens fabricat.

“Falling Down”, un film mult mai bine făcut și cu o distribuție mare - amintesc aici doar de Robert Duvall și Michael Douglas, două nume grele ale cinematografiei americane - mergea în altă direcție. Nu era despre conspirație, ci despre implozia individului. Omul obișnuit, măcinat încet de sistem, care într-o zi cedează.

Poate că, puse cap la cap, cele trei filme spun o poveste coerentă despre Occident. În “They Live”, afli că sistemul te minte. În “Falling Down”, aproape simți fizic durerea personajului jucat de Michael Douglas, care-și dă seama că sistemul îl macină. În cazul lui “Citizen Vigilante”, acționezi când sistemul te abandonează.

V. Partea serioasă a lucrurilor

Figura vigilante-ului nu e nouă, America a cunoscut-o bine încă din secolul XIX, în Vestul Sălbatic și dincolo de el. Un cetățean sau un grup de cetățeni se organizau pentru a suplini lipsa unui stat funcțional. Uneori împotriva bandiților, alteori împotriva corupției.

Un exemplu remarcabil este “Battle of Athens”, cunoscută ca și "McMinn County War", unde un grup de veterani americani, abia întorși acasă de pe fronturile celui de-al doilea război mondial, s-a organizat și a răsturnat, efectiv, o administrație locală coruptă.

Bine, în zilele noastre e mai greu de imaginat așa ceva, lumea e prea adânc ținută sub talpă de establishment dar important e un lucru: vigilantele apărea acolo unde legea nu mai funcționează. Nu omul inventa haosul, ci haosul făcea ca omul să pună mâna pe par, pe furcă sau pe un Colt. La fel ca în biologie, funcția creează organul.

VI. O paralelă incomodă

Sărind peste timp, în România, în Marea Britanie și în Europa, ca să mă limitez doar la percepția mea imediată, tot mai mulți oameni au senzația că statul și-a mutat centrul de greutate. Că nu mai operează pe aceeași frecvență cu cetățeanul care muncește, plătește taxe și, pentru asta, se așteaptă la protecție. Practic, că statul are o alta agendă decât cea firească, pentru care cei de la butoane au fost aleși, prin votul popular.

Migrația ilegală e poate cel mai vizibil exemplu. Nu neapărat prin cifre, ci prin percepție. Iar percepția, în politică și în societate, e aproape la fel de importantă ca realitatea însăși.

Când omul simte că granițele sunt permeabile, traversate zilnic de fluxuri migratorii compuse, în proporții semnificative, din bărbați tineri - lucru reflectat în statistici oficiale, disponibile public, precum cele ale Office for National Statistics, House of Commons Library și arhivele PubMed Central - că legea e laxă pentru unii și rigidă pentru alții, iar statul pare mai preocupat de abstracțiuni morale decât de siguranța concretă, ceva începe să se fisureze.

VII. Încrederea

Când încrederea moare, justițiarul devine din nou seducător. Ca simptom sau, din perspectiva unui cetățean care vede că statul nu-și mai respectă angajamentele, chiar ca soluție.

“Citizen Vigilante” are și scene controversate, precum cea cu SWAT-ul, unde protagonistul își pierde busola morală și devine exact ceea ce pretinde că combate - rade tot! Dar tocmai această contradicție îl face relevant: pentru că arată cât de subțire e linia dintre protector și fanatic.

La fel și scena din "Citizen Vigilante", cu prostituata și mucegaiul de pe pereți. Poate e simbolism ieftin, poate e sarcasm involuntar ori poate că regizorul a vrut musai să bage și ceva sâni în film că na, se poartă și la case mai mari.

Oricum, imaginea rămâne - mucegaiul, putreziciunea, promiscuitatea. Degradare lentă, tolerată prea mult.

E și asta, în fond, o metaforă. Mai mult sau mai puțin contondentă dar totuși o metaforă, în “They Live” trebuia să pui ochelarii ca să vezi adevărul. Astăzi, poate că mulți cred că nici nu mai e nevoie, mucegaiul se vede deja cu ochiul liber.

VIII. Paradoxul cel mare

Ei bine, aici e cuiul - “Citizen Vigilante” nu e un film bun. Și poate că exact de aceea e periculos pentru establishment.

Pentru că ideile brute, prost ambalate, ajung uneori mai direct la public decât discursurile cu ștaif. Și poate că, dacă nimeni nu încerca să-l interzică, mulți nu s-ar fi obosit prea mult să-l vadă. În cazul meu, e total adevărat. Dar l-au împins în zona nepermisului iar oamenii, de la Adam și Eva încoace, au o slăbiciune aproape erotică pentru fructul oprit.

Și uite-așa, dintr-un film care ar fi trebuit să prindă păianjeni discret, într-un colț de platformă, s-a născut o întrebare pe care societatea preferă s-o evite: ce faci când statul îți cere în continuare să ai încredere, dar începe să-ți dea tot mai puține motive?

Faptul că întrebarea pare din ce în ce mai legitimă, ei bine, asta ar trebui să ne dea fiori.

Prieteni și stele

 

Există întâlniri care nu se anunță. Nu vin cu invitație, nu au dată fixă în calendar și nu sunt confirmate telefonic. Și totuși, le aștepți. Nu cu răbdare, ci cu un fel de veghe. Pentru mine, în anii de liceu, așa arăta întâlnirea cu viitorul – tipărit, lipit, mirosind a cerneală și promisiune. Și se chema “Almanahul Anticipația”.

 

Motto: Gândiți, deci existăm.

Zvonul care punea orașul în mișcare

Nu știam exact când apare. Nu exista un anunț oficial, nu venea nimeni să-ți spună „a sosit”. Exista doar un zvon, o șoaptă care flutura prin oraș, din magazin în magazin, din om în om, ca o informație de importanță strategică, acea expresie impersonală care ne aprindea beculețele: „Se zice că a apărut…”

Și atunci începea vânătoarea.

Trei magazine. Primele două, ratate. Ca la un ritual inițiatic prost sincronizat. La al treilea, salvarea a venit sub forma unei mici ilegalități perfect morale: Cătălin, prietenul și vecinul meu de la etajul 1, chiulise de la ore ca să prindă un exemplar. Am împărțit costul, nu era scump dar, pentru două buzunare de adolescenți, era suficient de scump cât să-l transforme într-o investiție.

 

Mirosul viitorului

Îmi amintesc și acum momentul în care am ținut almanahul pentru prima dată în mână. Abia apăruse iar eu eram primul sau al doilea an de liceu, nu mai rețin exact.

Nu l-am deschis imediat. L-am... mirosit.

Un amestec de cerneală tipografică, clei și hârtie proaspătă. Dar mai ales coperta, coperta avea un miros aparte. Nu știu dacă era real sau dacă mintea mea îl amplifică, acum, cu nostalgia anilor, dar mirosea a ceva nou. A ceva… cum să zic?... anticipat.

Și da, o spun fără rușine: și astăzi mai miros cărțile înainte să le citesc, e un reflex pe care nu l-am pierdut. Poate pentru că, la vremea aceea, mirosul era prima formă de contact cu viitorul.

Am dat cu banul să vedem cine citește primul. Am câștigat. Dar i l-am dat lui Cătălin.

Nu dintr-un gest eroic, ci dintr-un instinct simplu, am văzut în ochii lui aceeași foame pe care o aveam și eu. Și, fără să știm, atunci am făcut ceva mai important decât să împărțim o revistă. Am cimentat o prietenie.

 

Un almanah care nu era niciodată doar al tău

Evident că n-a fost doar al nostru, a circulat. Între mine, Cătălin, sora mea, frații lui, chiar și mama, care avea o slăbiciune pentru science-fiction. Era un obiect viu, nu un bun personal, un fel de bibliotecă în miniatură, fără fișe de împrumut și, uneori, că trebuie să o spunem și pe asta, fără garanția că se întoarce.

Mda, uneori îl dădeai și... dus era. Dar, în loc să stric o prietenie pentru o carte, preferam să mai cumpăr un exemplar – dacă-l mai apucam – sau să negociez un schimb. Așa am dat peste „Shogun”, a lui James Clavell, de care a cărui scriitură m-am îndrăgostit. Era, până la urmă, o economie paralelă, bazată pe povești și pe bun-simț.

Citeam după ore, acasă. Îmi făceam temele, eram genul de elev care lua școala în serios, și abia apoi deschideam almanahul. Recunosc, era și o oarece voluptate în acea așteptare! Dar adevărata aventură începea după ce îl închideam.

Cu mâinile sub cap, privind în tavan, îmi lăsam mintea să cutreiere.

 

Lumea de dincolo de lume

Erau acolo lumi în care lucrurile curgeau altfel, uneori mai bine, alteori mai rău, dar niciodată la fel. Îmi amintesc de o povestire în care locuitorii unei planete nu aveau noțiunea de furt. Încercau să joace rolul unor infractori doar ca să-i convingă pe niște vizitatori nedoriți să plece. Dar nu înțelegeau de ce ar lua cineva ceva ce nu-i aparține. Scenele în care unul dintre băștinași o făcea pe hoțul erau absolut savuroase!

Zâmbesc și acum, când îmi aduc aminte, era comic. Dar și profund.

Pentru că, fără să realizez atunci, mă învăța ceva despre natura umană. Despre convenții, despre faptul că lucrurile pe care le considerăm „normale” sunt, de fapt, învățate, sunt dobândite. Altfel spus, că atât binele, cât și răul, sunt noțiuni care țin de perspectivă. Sau de experiență. Da, știu, sună ciudat, la prima vedere dar... asta e. Hm, poate de aceea mi-au plăcut atât de mult Socrate, Platon și Aristotel.

Și apoi erau marile idei: „Sfârșitul eternității”, de Isaac Asimov, „Dincolo zace Wubul”, de Philip K. Dick, „Dune”, de Frank Herbert, „Fahrenheit 451”, de Ray Bradbury sau „Jocul lui Ender”, de Orson Scott Card. Nu, nu erau doar povești, erau exerciții de gândire.

Dar, dacă sunt sincer până la capăt, Anticipația nu era doar despre idei.

Era despre contrast.

Despre faptul că, în timp ce eu citeam despre civilizații galactice, în lumea reală trăiam într-un sistem unde cei de la butoane ne lăsau în frig și în beznă, la propriu. Făceam lecțiile la lumina unei lumânări dar visam la nave spațiale. Știu, acum, în 2026, sună ca un banc prost. Dar na, asta era realitatea de acum 40 și ceva de ani.

 

Pâine proaspătă și science fiction

Adevărata ruptură nu era însă între prezent și viitor, ci între două tipuri de realitate.

Îmi amintesc o scenă banală dintr-un film american „safe”, fără miză politică. De fapt, nici nu mai știu despre ce era dar, dacă rula în cinematografele comuniste, era unul "cumințel".

Așadar, în film, un copil își făcea un sandwich cu unt de arahide. Nimic spectaculos, o scenă cotidiană, de un banal care nu necesită prea multe detalii. Dar pentru mine și sora mea, Liliana, imaginile cu pricina au fost un moment de revelație.

Nu untul de arahide ne-a șocat, ci pâinea. O felie moale, proaspătă, care se mula pe mâna copilului din film.

Pentru noi, asta era, ce să zic?, science-fiction. Într-o lume în care ne înghesuiam la cozi imense, să cumpărăm pâine pe cartelă și care, de multe ori, se făcea tablă înainte să ajungă acasă, acea felie era mai ireală decât orice robot sau călătorie interstelară.

Așa înțelegi, retrospectiv, că nu toate distopiile sunt scrise în cărți. Unele se trăiesc.

Și totuși, în mijlocul acestui absurd, exista o formă de libertate, una reală și nu declarată, oficială. În fond, trăiam „decenii de împliniri mărețe” chiar dacă, vorba lui Andrieș, vedeam cașcaval doar la televizor.

 

Libertate și timp

Ei bine, pentru mine, această libertate se manifesta miercurea seara și se priza, în doze de câte o oră pe săptămână sus, la curcurigu, pe acoperișul blocului.

Doi puști, un radiocasetofon obosit, cerul deasupra și... „Exploratorii lumii de mâine”. Și mult, mult entuziasm. Ascultam teatru radiofonic, muzică de Vangelis și Jean-Michel Jarre și identificam constelații cu o precizie pe care azi o delegăm aplicațiilor de pe telefon.

Nu aveam internet însă aveam timp. Nu aveam libertate deplină însă aveam imaginație. Nu aveam totul însă aveam suficient. Da, cred că ăsta e cuvântul potrivit, „suficient”. O noțiune pe care, în anul de grație 2026, am cam pierdut-o.

Și, poate cel mai important, mai aveam ceva; ne aveam unul pe celălalt.

După ce terminam de audiat emisiunea, începeau discuțiile. Acolo, pe acoperișul blocului, în frig și întuneric. Sau, în restul săptămânii, în timpul unor plimbări lungi, fără destinație, în care întorceam pe toate fețele ideile din almanah. Nu știu cum găseam atâta timp. Dar, dacă mă gândesc bine, poate că nu-l „găseam”, poate că, pur și simplu, nu-l pierdeam.

Astăzi, când timpul e fragmentat în notificări și ecrane, ideea de a merge ore întregi pe jos doar ca să discuți despre o poveste SF pare, ea însăși, science-fiction. Serios, ia gândiți-vă, când ați făcut ultima dată așa ceva?!

Bine, explicații se găsesc: lumea a evoluat, noi ne-am schimbat, prioritățile și responsabilitățile ni s-au schimbat și ele etc. Însă nu pot să nu mă găndesc că, în toată această goană spre nicăieri am cam uitat ceva important - am uitat de noi înșine. Am uitat de acel "suficient", de care vorbeam mai la deal.

 

Despre oameni, planete și transcendent

Privind înapoi, mă întreb uneori dacă aș fi fost același om într-o lume liberă. Bine, în accepțiunea occidentală a libertății.

Hm... Înclin să cred că da, unele lucruri se schimbă, altele nu.

Science-fiction-ul nu m-a creat. Nu cred că greșesc prea mult dacă spun că doar m-a accelerat, a găsit în mine un teren fertil și a crescut acolo. A început cu Jules Verne și a continuat cu Asimov, cu Philip K. Dick, cu Frank Herbert, Ursula K. Le Guin și tot neamul lor. Cu toate acele lumi care mi-au arătat că realitatea nu este un dat fix, ci o posibilitate între multe altele.

Paradoxal, această literatură „rațională” mi-a deschis și o ușă către mister, m-a învățat că nu tot ceea ce nu înțelegem este imposibil, că poate există sensuri dincolo de capacitatea noastră de a le cuprinde. Că, într-un univers suficient de vast, chiar și ideea de Dumnezeu nu este o contradicție, ci o ipoteză plauzibilă. Care nu trebuie demonstrată prin metoda științifică, ci necesită ceva mult mai simplu: puțină credință. Evident, vorbesc de credință și nu de religie, cei care citesc aceste rânduri nu cred că au nevoie de prea multe explicații.

Se cuvine aici să spun totuși că, dintre toate lucrurile pe care mi le-a oferit Anticipația, unul a rămas peren – emoția.

Emoția întâlnirii cu un prieten pe care-l vezi rar, dar pe care nu-l uiți niciodată. Emoția răsfoirii, emoția lecturii. Și, mai ales, emoția „de după”, acel moment în care închizi cartea și lumea nu se mai oprește la marginile ei, ci continuă într-o altă lume. În tine însuți.

Dacă ar fi să explic totul într-o singură imagine, nu știu dacă ar fi una spectaculoasă. De fapt, ar fi una simplă; un băiat care ține în mână un almanah, îl deschide, îl citește și, în cele din urmă, îl închide.

Apoi, cu mâinile sub cap și privirea în tavan, pleacă. Nu din cameră, ci din cotidian, din propriul spațiu-timp.

 

Nostalgia prezentului etern

Undeva, în timp, pe un acoperiș, într-o seară de noiembrie, doi puști ascultă un radio vechi și nu știu încă faptul că, peste zeci de ani, unul dintre ei se va întoarce, în gând, la acea scenă. Într-un fel, rememorând aceste momente, chiar sunt împreună cu ei, acolo, pe acel acoperiș de bloc, dintr-un orășel pierdut în bezna comunismului.

Și nu mă gândesc să corectez acea scenă, ci să o protejez.

Pentru că unele lucruri nu trebuie schimbate, trebuie doar păstrate vii.

Doar ținute minte.

 

P.S.

Dedic acest text memoriei lui Cătălin, plecat prea curând dintre noi.

Cândva, urmăream împreună constelații pe bolta cerească. Acum, te plimbi printre ele, old friend.

Sursa: Wikipedia