Zicerea de faţă îmi este prilejuită de o serie de discuţii de pe www.blur.ro/forum, unde, aşa cum ştie deja multă lume, se află forumul comunităţii fotografice din Iaşi.
Toată povestea se învârte în jurul unei singure întrebări – de ce apăsăm pe declanşator? O întrebare simplă dar care, dacă o tratezi cu seriozitate, devine una extrem de importantă.
Aş îndrăzni să spun că este întrebarea fundamentală în fotografie.
La urma urmei, e firesc, având în vedere că, dacă nu aveţi nici un motiv aparent pentru care apăsaţi butonul cu pricina, nu puteţi avea pretenţia ca acele imagini să fie un pas înainte spre a deveni un (mai) bun fotograf. Nu aveţi motivaţie deci nu puteţi aprecia dacă imaginea de azi e mai bună sau mai proastă decât cea de ieri.
Altfel spus, dacă nu vă pasă încotro mergeţi, nu aveţi cum să vă rătăciţi. Iar corolarul este că nici nu veţi ajunge... la destinaţie. Din simplul motiv că... nu aveţi o destinaţie!
Dacă aveţi un singur răspuns la întrebarea „De ce aţi apăsat pe delanşator?!”, e suficient. Şi spun asta pentru că e suficient să puteţi să vă explicaţi măcar vouă înşivă de ce aţi făcut-o. Dacă cineva va fi pe aceeaşi lungime de undă cu voi, va înţelege. Fotografia este, până la urmă, o artă iar mesajul este comunicat metalingvistic. Aşa că, dacă e nevoie de multe explicaţii pentru a explica mesajul unei imagini, este clar: sunteţi departe de ceea ce aţi vrut.
Evident, fiecare face poze din cu totul alte motive. Dar, pentru cei mai mulţi, aceste motive coincid şi aceşti oameni încep să vorbească aceeaşi limbă, cea fotografică.
Sunt unii care fac poze bune şi alţii cărora, oricât s-ar stădui... nu le iese şi pace!
Oare de ce?
Sunt convins că v-aţi pus întrebarea asta de o mie de ori. Sau, mă rog, măcar o dată, atunci când v-aţi aflat în faţa unui loc fotografiat şi răsfotografiat şi totuşi... nu v-a ieşti aşa cum aţi văzut în „vederi”.
Răspunsul la întrebarea „De ce nu iese la fel...?” este mai simplu decât credeţi – ochiul uman nu percepe realitatea aşa cum o percepe un aparat foto. Sau o cameră video.
O să mă limtez la cele legate de camerele foto pentru că, in cazul camerelor video, lucrurile sunt puţin mai complicate.
Aşadar...
De ce unii da şi alţii... ba?
Pentru că aparatul foto surprinde un „crop” din realitate, o limitare. Şi această limitare este din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, este vorba despre încadrare.
Un om cu o vedere normală are un câmp vizual de aproximativ 120 de grade. Ceea ce echivalează cu un obiectiv wide angle (sau „mare unghiular” pentru adepţii Şcolii Ardelene).
În plus, irisul uman, echivalentul diafragmei de la obiectivul foto, corelat cu distanţa până la retină, aceasta din urmă fiind echivalentul filmului sau a senzorului foto, fac în aşa fel încât profunzimea de câmp este mult mai mare dectâ al celor mai multe camere foto. Pentru novici, profunzimea de câmp este distanţa, în faţa şi în spatele subiectului, în care obiectele sunt focalizate corect.
O altă diferenţă între noi şi cameră la capitolul percepţia realităţii este legată de gama dinamică.
La acest capitol, un aparat foto de calitate pe film încă scoate imagini mai bune decât un digital. Este unul din ultimele bastioane încă necucerite de digitale. Dar se lucrează intens la acest capitol, ultimele camere de la Fuji (şi chiar Nikon) fiind un mare pas înainte din această privinţă.
Nu în ultimul rând, diferenţa mai este făcută de felul în care percepem culorile.
Camerele foto sunt mai „obiective!” din această privinţă, pentru că ochiul uman (de fapt, creierul) are un balans al albului foarte bun şi, din păcate sau din fericire, imperceptibil.
Poate aţi observat că atunci când sunteţi într-o ambianţă în care predomină o anumită culoare, de la un moment dat încolo nu mai puteţi indica cu precizie crominanţa. Şi aceasta deoarece creierul uman compensează lipsa unei anumite culori, din păcate după un algoritm care încă nu este foarte bine elucidat nici măcar în epoca noastră, super-tehnologică.
Ca să rezum, fac din nou apel la memorie – vă aduceţi aminte de senzaţia pe care o aveţi când intraţi în casă, pe la orele amurgului, şi observaţi că lumina din interior, de la becurile cu filament incandescent, este puţin roşiatică? Dar, după o perioadă petrecută în casă, dacă ieşiţi afară, veţi observa că lumina are o puternică dominantă albastră. Ei bine, aceasta s-a întâmplat pentru că „procesorul de imagine” care este creierul şi-a făcut un „balans al albului” şi a compensat ceea ce lipsea. După o anumită perioadă, lucrurile revin la normal. Mai precis, la ceea ce consideră creierul uman drept „normal”.
Ei bine, dacă privim toate cele de mai sus, putem rafina mult mai bine răspunsul la întrebarea „De ce profesioniştii fac poze bune şi eu nu?!”.
Mergând puţin mai departe, arta este să facem în aşa fel încât cel care priveşte o imagine realizată de noi să simtă ce am simţit atunci când am apăsat declanşatorul aparatului foto.
La polul opus, privitorul va simţi... ceea ce vrem noi să simtă! Dar ca să putem ajunge aici, trebuie ani de muncă, o foarte bună stăpânire a tehnicii şi o bună cunoaştere a istoriei artei fotografice. În fond, nu trebuie să reinventăm roata de fiecare dată, nu?!
Aşadar, îmbunătăţirea calităţii actului fotografic este o chestiune de timp.
Normal, sună ca un truism, dar asta e!
Totuşi, cel care porneşte la drum în descoperirea fotografiei ca artă (sau măcar ca hobby) are noroc acum, în epoca digitală, şi aceasta în primul rând din cauza feed-back-ului aproape instantaneu. Putem, în felul acesta, să ardem etapele şi să ajungem la destinaţie mult mai repede. Chiar cu câţiva ani mai devreme decât au ajuns alţii înainte. Ceea ce e mare lucru...
Există însă şi un aspect mai puţin pozitiv care este un efect secundar al lucrului pe digital – superficialitatea. Un punct de vedere de genul „Las’ că trag până umplu cardul, că oi găsi eu ceva bun printre cele o mie şi ceva de poze!” este, cu siguranţă, păgubos măcar din punct de vedere al timpului pe care va trebui să-l petrecem sortând zeci şi chiar sute de imagini. Este foarte posibil ca, din plictiseală sau pur şi simplu din cauza oboselii, să trecem de mai multe ori pe lângă imaginile de calitate. Bine, în cazul în care le avem...
Nu e mai simplu să petrecem puţin timp studiind câteva reguli şi apoi punându-le în aplicare? Pentru că, cu excepţia unor cazuri de noroc chior, o imagine bună este mai întâi în ochiul fotografului şi apoi pe film/senzor. Oricum, pe noroc nu ne putem baza, pentru că, se ştie, fulgerul nu loveşte de două ori în acelaşi loc...
Şi, a propos de reguli...
Mi se pare foarte potrivit să vă dau câteva repere pe care le folosesc profesioniştii. Când vorbesc de profesionişti, mă refer la cei care predau fotografia la New York Institute of Photography şi care chiar reprezintă ceva în America. Şi nu numai...
Cele trei linii directoare pentru obţinerea unor imagini MAI BUNE, după NYIP, sunt următoarele:
1. O fotografie bună are un subiect clar.
2. O fotografie bună atrage atenţia asupra subiectului.
3. O fotografie bună este una cât mai simplă.
În consecinţă, dacă vreţi să faceţi poze MAI BUNE decât ieri, adresaţi-vă aceste întrebări înainte de a apăsa pe declanşator (cu timpul vor deveni reflexe):
1. Care îmi este subiectul (tema) pe care îl (o) fotografiez?
2. Cum pot să fac în aşa fel încăt să atrag atenţia asupra subiectului şi să atrag, în acelaşi timp, ochiul privitorului spre acesta?
3. Am făcut tot posibilul să simplific? Am inclus doar ceea ce atrage atenţia asupra subiectului şi am eliminat orice altceva care nu este esenţial sau care distrage atenţia?
Aplicaţi lucrurile astea simple, de mai sus, şi veţi avea o revelaţie. În scurt timp, vă va creşte respectul pentru propria persoană.
Dacă n-aţi înţeles diferenţa dintre „subiect” şi „temă”, gândiţi-vă la următoarea imagine: un copil care aleargă, alături de câinele lui, prin parc. Totul este blurat (se foloseşte un timp de expunere de 1/30, 1/60 cu panoramare fixată pe faţa copilului), mai puţin faţa copilului, care este în focus. Tema ar putea fi „Vârsta inocenţei” sau „Fără griji” iar subiectul „Costel, băiatul Popeştilor, cu câinele lui prin parc”.
Să nu uit, pentru că e important – o fotografie bună trebuie să spună o poveste.
Asta este, de altfel, DIFERENŢA ESENŢIALĂ dintre o fotografie bună şi una FOARTE BUNĂ – cea bună arată ceva iar cea foarte bună spune o poveste.
Spor!
