Atenție, vine manelistul!

Filmările NBC nu încetează să-mi ofere motive de mirare, chiar dacă am văzut suficiente ciudățenii pană acum încât să nu mă mai surprindă prea multe lucruri.

Unul din ultimele NBC-uri mi-a dat ocazia însă să-mi dau seama încă o data că, vorba poetului, viată e complexa și plină de surprize.

Motto:

Gândiți, deci existăm!

NBC

Înainte de a plonja in subiect, se impune o precizare legată de NBC.

Știrile de televiziune reprezintă un capitol din viată mea încheiat, cu puține excepții, de vreo zece ani. Un capitol care mi-a adus multe satisfacții profesionale dar și la fel de multe motive, hai să spun așa, mai diplomatic, de a deveni mai înțelept.

Excepțiile de care pomenesc mai sus se pot numără pe degete și au fost câteva știri, corespondențe și interviuri pentru televiziuni, radiouri și ziare din țara care mi-au solicitat serviciile pe măsura ce se întâmpla ceva notabil pe meridianul pe care mă aflam la momentul respectiv.

Raportul costuri / satisfacții mi-a fost însă net defavorabil, toți producătorii din țară, fără excepție, voiau material media ca pentru CNN dar nu erau dispuși să plătească decât la nivel de televiziune locală. Așa că am pus punct acestei experiențe, după un moment de contabilitate oarecum meschină. La urma urmei, când filmezi o știre în Londra și te deplasezi ca de la Iași la Bârlad pentru un simplu sincron, pierzi ceva timp cu transportul, bașca niște cheltuieli aferente. Să nu mai zic de un material mai complex, unde ai de bătut drumurile câteva zile. Dar, ce sa zic, nu este zi lăsata de la bunul Dumnezeu în care să nu-mi fie dor de presă, de televiziune și, mai ales, de radio.

Așadar, NBC-ul de mai sus nu are nicio legătura cu televiziunea, ci este acronimul de la Nunți, Botezuri și Cumetrii, pe care îl foloseam în redacție, pe la începutul anilor 2000, pentru a defini un stil anume de a filma, acel "așa nu" care ne dădea coșmaruri ori de cate ori aveam de editat imagini trimise de cine știe ce cameraman al vreunui corespondent tv local. Pentru că, să fim obiectivi, la cine putea sa apeleze un reporter-corespondent, pentru a-i filma o știre, decât la un enbisist local? Căruia, evident, îi creștea brusc cota pe piața locala de profil pentru că, na, era de acum... om de televiziune!

Mofturi grele și furatul miresei

Așadar, filmam o nuntă, la un foarte cunoscut restaurant romanesc din Londra. Lume subțire, pe alocuri chiar mofturi grele, se dansa mult latino și pop romanesc iar pe ici, pe colo, la câte o sârba sau horă, se mai strâmba din nas, părea ca lumea așteaptă o arie dintr-o operă, în fine, ceva de la Carreras si Pavarotti in sus.

La un moment dat, a venit și timpul acelei tradiții nelipsite de la orice nunta românească, astfel că vreo câțiva oameni de bine, laolaltă cu posesoarea celui mai vizionat fund din sala, s-au mobilizat și au comis-o - au furat mireasa! Așa ca am înșfăcat camera și am fugit după tâlhari, să-i prind in fapt.

Pe când ieșeam din sală, mi s-a agățat așa, de colțul privirii, o rumoare ca o adiere ușoara de vara printr-un lan de grâu. "Vine manelistul!”.

Ei bine, doamnelor și domnilor, băieți și fete, venise momentul în care măștile se dădeau jos, acel moment în care, obosiți să-și poarte proteza cu zâmbetul, oamenii nu mai aveau rețineri în a-și lăsa la vedere dantura cu multe pauze.

Când mireasa e plecată...

Am plecat, așadar, după tâlhari, pe urma miresei și mi-am făcut treaba pentru care eram plătit.

A fost drăguț, am aterizat la o altă nuntă, mireasa furată a fost dansată până aproape de epuizare de bărbații locului iar eu am avut ocazia să mă întâlnesc cu doi amici buni, care filmau și fotografiau nunta cu pricina.

Lumea se simțea atât de bine, încât, după o vreme, le-am atras atenția hoților că ar cam fi cazul să se întoarcă la nunta de la care au plecat, să-și negocieze termenii în care să-i se returneze mirelui aleasa inimii.

“Omul o fi îngrijorat că n-ați dat niciun semn de viață!”, le-am spus lotrilor.

Cam fără tragere de inimă, au conchis că am dreptate. Așa că doi dintre ei au luat un pantof al miresei și am făcut, împreună, cale întoarsă la nuntă.

Pe drum, evident, tot felul de planuri: “Două sticle de Jack și câte o șampanie pentru fiecare!”, a propus domnul hoț. Însoțitoarea lui sau, cum spuneam mai la deal, posesoarea celui mai vizionat fund din sală, a supralicitat: “Și o declarație de dragoste, în genunchi, în văzul tuturor! La microfon!!”. Au încuviințat amândoi, păreau să fie niște parametric optimi pentru returnarea miresei. După care au început să se gândească ce-i vor spune mirelui în cazul în care îi va întreba de ce au reținut atât de mult mireasa de la propria nuntă. Planuri, scărpinări în creștet, mângăieri de bărbie, multe „ă”-uri și „î”-uri, în fine, chestii, socoteli.

Argumentele lor s-au topit, brusc, la apropierea de sala de nuntă. Când am deschis ușa, ne-a lovit ceva așa, ca un val fierbinte când cobori din avion într-o țară tropicală – lumea dansa, cu mâinile pe sus și aproape în extaz, pe sunet de… manele?!

Maestrul are program, mireasa poate să mai aștepte

Am stat puțin în prag, panoramând acea mulțime efervescentă, vibrând sub vocea răgușită a cântărețului, un domn scund, cu o burtă de ziceai că mai are puțin și naște, tuns periuță și cu o privire mijită și pierdută, ce aducea cu gingășia unui godac.

Cu ceva efort, ne-am făcut loc toți trei, doi hoți și un cameraman, până în mijlocul sălii, unde mirele, înlănțuit cu vreo câțiva tovarăși, parcă sub influența unui narcotic, dădeau din cap transpuși și lălăiau refrene despre bani, valoare, femei și dușmani. Dușmani care, normal, mor de ciudă că obiectul dușmăniei lor se descurcă mai bine decât ei.

La vederea hoților, ginerică le-a întins sticla de șampanie, cu care își sublinia refrenele, și le-a dat să bea. Doamna cu fundul de cinci stele a pasat sticla partenerului de infracțiune și i-a spus mirelui, la ureche, ceva referitor la condițiile în care îi va returna proaspăta nevastă. Nici nu putea altfel, nivelul sonor nu permitea un dialog decent la mai mult de treizeci de centimetri.

Cu o mișcare lentă, ca și cum s-ar fi ferit de un țânțar, proaspătul însurățel a fost de acord cu toate condițiile. După care i-a replicat cu o voce disproporționată, fix când manelistul cerea un sol minor: „Stai să termine băiatul programul, mai are vreun sfert de oră de cântat!”.

În loc de concluzie

Am fost la multe nunți, atât in calitate de invitat cât și, mai ales în ultimii ani, de prestator de servicii foto – video. Cei care mă cunosc știu că, în ceea ce privește manelele, aș cere spor de toxicitate pentru muncă în condiții grele. Și asta nu pentru că aș fi „posh” sau, mai pe românește, cu nasul pe sus, ci pentru că mi se pare echivalentul muzical al vânătorii de pokemoni. Altfel spus, un alt instrument de prostire a populației și de exploatare financiară a acestei prostiri.

Însă când treaba e asumată, cum e la nunțile țigănești, de exemplu, n-ai ce spune – aștia sunt oamenii și, dacă ai acceptat să te duci acolo, știi la ce te înhami. Prin urmare, te pregătești sufletește, îți pui un fel de "hazmat suit" mental și-i dai bătaie. Dar să ți se întâmple într-un loc unde tai mofturile cu cuțitul iar muzica tradițională este pusă la index ca ceva perimat și deranjant, e o chestiune de ipocrizie crasă, care spune multe despre cei în cauză.

Până la urmă, vorba poetului, ăștia suntem, cu ăștia defilăm. Important este să știi unde tragi linia, în condițiile în care ai de plătit niște facturi.

Voi unde ați trage linia?

Stramutatii – o mostenire toxica a Razboiului rece

Tocmai am citit un text, intitulat "Pensionari idioti, nu mai nenorociti aceasta tara!" si am ramas cu un gust amar - autorul are impresa despre el insusi ca e "un om cu cap, un om care mai crede ca, intr-o lume a ignorantei, mai este loc si de informatii relevante".

Insa felul in care a scris textul imi confirma ca respectiva parte anatomica e pe o pozitie care, vorba unui sergent de-al meu din armata, este utila doar sa nu-i ploua in gat. Nu-mi cereti linkul, nu vreau sa-i fac un trafic pe care nu-l merita. Insa imi ofera prilejul sa ies putin din amorteala si sa mai scriu vreo doua vorbe.

Motto:

Gândiți, deci existăm!

Milioane de dolari, pe mana unor "ciobeni"...

Autorul textului despre care e zicerea de fata varsa in capul pensionarilor exact ceea ce el insusi acuza "latrinele" ca varsa in spatiul public dar scapa din vedere faptul ca majoritatea celor aflati acum la varsta senectutii au facut obiectul unei spalari de creier la dimensiuni mondiale.

Asa ca ce sa te mai miri ca voteaza, cu o tenacitate demna de o cauza mai buna, cu FSN - PDSR / PD - PSD - USL? Adica cu oricine le lasa macar o umbra de impresie ca va perpetua un status-quo in care unii se fac ca muncesc, altii se fac ca platesc dar toata lumea se descurca!

Pensionarii acestia sunt taranii stramutati la oras pe vremea expansiunii economice planificate de comunisti. Mai precis, de pe vremea cand industria romaneasca avea nevoie de forta de munca si dadea utilaje de milioane de dolari pe mana unor "ciobeni" dispusi sa-si lase oile in urma si sa se faca macaragii. Sau strungari. Sau soferi de autobasculanta. Sau militieni. Sau... in fine, ati prins ideea.

... scapati de gura satului

Pentru "stramutati", venirea la oras a fost un mare pas inainte - nu trebuiau sa mai iasa prin ploaie sa-si faca nevoile, in fundul curtii si nu trebuiau sa mai aduca apa cu galeata, de la fantana, prin noroi sau zapada pana la genunchi. Iar pe la sfarsitul anilor '60 si inceputul anilor '70, in toiul iernii, dormeau cu geamurile deschise, caldura din calorifere fiind mult peste ceea ce le dadea vatra sobei de acasa.

Treaba cu caldura (dar si cu multe altele) s-a compensat plenar in anii ’80, cand Tata Ceasca s-a incordat sa plateasca datoria externa a Romaniei. Primul si singurul, de altfel, daca e sa te iei dupa informatiile care circula pe internet in ultimul timp. Cine a copilarit atunci n-are cum sa uite lectiile la lumina lumanarii, inghesuiala din autobuze sau cozile interminabile la... orice.

Revenind la actualii pensionari, fostii "stramutati", "gura satului" nu-i mai ajungea la oras, asa ca puteau sa arunce gunoiul oriunde, sa se imbete fara sa-i vorbeasca lumea si sa-si faca de cap linistiti, cu fete si femei mult mai disponibile decat cele care, in sat, ar fi fost scanate la sange, de dupa fiecare gard, de babele locului. Babe fata de care un sistem cctv de securitate e in pantaloni scurti.

Dar cel mai nociv pentru vremurile pe care le traim acum, in al doilea deceniu al mileniului doi, este faptul ca acesti "stramutati" si-au dat seama ca-si pot turna linistit colegii de munca, vecinii si chiar neamurile. La urma urmei, orasul era mare si nu-i stia nimeni.

Campurile minate ale democratiei originale

Acesti "stramutati" sunt oameni care vor astepta totdeauna sa "li se dea ceva", pana la iesirea naturala din sistem, vorba unui cretin in viata, Sunt oamenii care, cei mai multi dintre ei, au fost membri de partid si acea mentalitate le-a facut creierii varza. Iar acum nu fac altceva decat sa tanjeasca dupa Big Brother. Dar se consoleaza din plin cu umbra lui Ilici si al sau devastator lant al nenorocirii nationale: FSN - PDSR - PD / PSD - USL.

Ma gandesc sa inchei asa, oarecum metaforic.
In consecinta, haideti sa va descriu cum ii vad eu pe acesti "stramutatii".

Ii percep ca pe niste oameni cu mentalitati incremenite intr-un trecut bolnav, cu frustrari nenumarate, generate de asteptari niciodata implinite. Dar cu privirea atintita mereu spre "tribuna", de unde asteapta… nici ei nu mai stiu ce. O asteptare care, cumva, te induioseaza, in cel mult zece – cincisprezece ani vor iesi din sistem si nu vor mai fi masa electorala de manevra pentru urmasii capitalisti ai comunistilor. Sau ii vom mai regasi, poate, pe listele electorale ale vreunui smecher politic fara scrupule. In democratia "originala" a "emanatilor" postdecembristi mortii sunt un bazin electoral deloc de neglijat.

Problema mare este insa ca acesti "stramutati" nu reprezinta altceva decat niste relicve toxice ale Razboiului rece. Daca vreti, niste campuri minate prin care, in Romania ultimului sfert de veac, o clasa politica ticaloasa pana la esenta si pusa pe o capatuiala absolut iresponsabila isi conduce electoratul la fel cum, candva, comisarii sovietici isi impingeau soldatii beti spre cuiburile de mitraliera inamice.

Bine si-au mai facut treaba Stalin si ai lui!

In loc de P.S. - Exceptiile care intaresc regula

Sa nu fiu gresit inteles, exista exceptii in generatia "stramutatilo" dar sunt foarte putine si cele mai multe dintre ele au facut obiectul turnatoriilor "stramutatilor".

M-am confruntat cu aspectul "la prima mana" – am avut o copilarie interesanta. In sensul blestemului aceluia chinezesc, care spune "Iti doresc sa traiesti vremuri interesante".

Spuneam deci ca am avut o copilarie mai putin prospera decat a prietenilor din vecini dar mi-a fost luminata de verticalitatea morala a unor parinti care au refuzat sa fie membri de partid. Chestiune pe care n-am inteles-o la vremea respectiva dar pentru care astazi le sunt profund recunoscator.

Astazi, fiind parinte, ma rog la Dumnezeu sa nu ma treaca prin vremuri in care sa trebuiasca sa dau dovada ca ma pot ridica la inaltimea morala a batranilor mei.

Armonii de Iasi

Povestea de fata este una din ciclul "De ce boierie, cand avem ciobanie?!"

Cand am aterizat pe aeroportul din Iasi, acum vreo saptamana, manat de treburi urgente prin tara, as fi vrut sa scriu in termeni pozitivi, optimisti sau chiar elogiosi despre scurta sedere in orasul meu de suflet, Iasul meu drag. Dar, vorba unui clasic, "S-a rezolvat, nu se poate!"

Soarta a hotarat altceva. De fapt, nu soarta, ci vreo cativa ciobani, platiti de la buget. Pe care, contrar oricarei logici, ii gasesti aici, in Cetatea Culturii, aproape oriunde ai de-a face cu functionari publici. De la ultimul ghiseu si pana in biroul primarului.

Poate candva, povestea de mai jos imi va starni zambetul. Acum insa... nu e amuzanta. Deloc!

Motto:

Gândiți, deci existăm!

Scurta boierie

Pierdut buletin. Depus acte la Evidenta populatiei. In mall, in Tudor. Deja ma simt mai bine. Bon de ordine, curatenie, merge relativ repede, atmosfera decenta. Iar functionarul de la Biroul 1 Depuneri Acte isi face treaba cu profesionalism. Nu i-am retinut numele, chiar imi pare rau, ar merita mentionat la "Asa da!".

Sunt realmente impresionat, ultima experienta cu functionarii publici n-a fost, nici pe departe, atat de civilizata.

Si… cam atat. Din pacate, boieria se opreste aici.

Armonie si confuzie

Vin la ora si data stabilite pentru eliberare. Intru cu optimism, tura trecuta m-am simtit ca intr-o tara civilizata.

Insa...

Vreo 20 de oameni imprastiati in fata celor doua ghisee de eliberari. Zapaceala, confuzie, nehotarare.

Il intreb precaut, contaminat de atmosfera, pe cel mai apropiat de usa: "Stati la rand?". Se uita la mine placid: "Nu, am sotia la depuneri". Imi vine sa-i raspund "Ok, si eu am un tata pensionar!" dar nu insist, nu pare a fi interesat de starea de sanatate a lui Moga senior. Asa ca ma duc la ghiseu: " Fiti amabil, unde e randul pentru eliberari?".

Functionarul ridica ochii de pe niste acte si ma priveste de parca as avea un IQ dintr-o singura cifra. "Pai, acolo!". Si-mi arata zona de confuzie.

Ma retrag fara sa comentez, e luni dimineata si nu vreau sa-mi tulbur wa-ul. Pentru cunoscatori, 和. Sa nu-mi spuneti acum ca n-ati citit "Shogun", era in voga candva, inainte de Facebook, pe cand lumea nu intra in blocaj psihic dupa doar cateva paragrafe.

Revin la armonia interioara, vreau sa o mai savurez putin, am avut un week-end placut. Asa ca imi negociez pozitia in spatiu cu cei care chiar asteapta la coada cu eliberari. De documente.

Houdini de la Evidenta populatiei

Apreciez, pret de vreo zece-cinsprezece minute, linistea din incinta. E un plus pe care nu-l pot ignora desi are raceala unei sali de asteptare dintr-un spital. Hmm, nu le poti avea chiar pe toate, o fi Iasul orasul culturii dar, pana la a asculta ceva muzica relaxanta, intr-un spatiu public, mai e. Mult.

Asa ca astept. Si astept. Si astept.

Intre timp, functionarul de la ghiseul 1 dispare. Alte zece minute. Sau cinsprezece. Sau doar cinci, nu stiu, timpul e relativ si pare sa curga altfel cand astepti.

De ceva timp, nu mai port ceas la mana. Am reusit cumva, nu stiu cum, nu ma intrebati, sa rup o bratara de la un Citizen "limited edition", pe care, daca iti pui mintea, n-o poti taia decat cu bonfaierul. Ei bine, mie mi-a iesit. Fara bonfaier!

Pour les connaisseurs, vorbesc despre un diving computer pe care il iubesc, Stiu, e un moft pentru multi, trebuie sa fac comanda la firma etc. Dar, e moftul meu si cu asta... basta! Daca aveti un pitbul sau un buldog urat si balos, ori o pisica batrana, grasa si rea, care va strica pernele si papucii dar pe care tot ii iubiti oricat v-ar costa devastarile din casa... ma veti intelege.

Long story short... de cand nu mai port ornic la mana, bula de relativitate din jurul meu s-a marit considerabil. Asa ca timpul curge ori boem, ori parca-l fugareste cineva din urma cu batul.

Cu armonia pe rosu

Revenim in actualitate, odata cu revenirea la ghiseu a functionarului cu pricina. Negociaza ceva cu persoana din fata apoi o pune sa semneze niste hartii. " Gata!", zic cu optimism.

N-a fost gata, a disparut din nou. De functionar vorbesc. Timp in care se termina treaba la ghiseul 2.

Optimismul imi revine, asa ca arunc o privire rapida in spate - nu se inghesuie nimeni sa ocupe locul liber. Strasnic! Iau initiativa si fac pasul decisiv, lateral dreapta. Pentru ca eram, firesc, la cealalta coada.

Functionarul de la 2 imi ia bonul de ordine, ma intreaba cum ma cheama si imi cere sa-mi scot sapca si ochelarii. Nimic de comentat, trebuie sa fie sigur ca sunt eu. Apoi pleaca, zice ca trebuie sa-mi ia buletinul dintr-un fiset. Cred ca are o memorie mai buna ca a mea, eu as fi luat intai buletinul si apoi, cu actul in fata, i-as fi cerut solicitantului sa-mi arate ca e el.

Semnez hartia corespunzatoare, primesc buletinul, dupa care intreb, firesc (zic eu): "Asta e tot?". " Mda... Verificati daca datele de pe CI sunt in regula!".

Corect, imi zic, omul are dreptate. Examinez ce e de examinat, CNP, adresa, una, alta, ridic privirea sa-i spun ca e ok...

Omul a disparut. Asa ca... astept. Si astept. Si astept.

Armonia mea interioara da semne ca e aproape pe rosu.

Ciobanie si relativitate

Dupa vreo zece minute - sau cinci, ori poate chiar cinsprezece, stiti, chesta cu relativitatea - il intreb pe colegul disparutului, pe cel de la ghiseul 1: "Stiti cumva cand revine colegul?"

Omul imi arunca o privire de parca as fi pacient aflat in terapie psihiatrica si-mi da o replica de-mi spulbera toate impresiile pozitive legate de Serviciul de Evidenta a Populatiei din Iasi: " Domnule, stai de un sfert de ora aici, ce astepti?".

Sa fi trecut chiar un sfert de ora? Frate, chiar e relativ timpul asta!

Oricum, cu relativitate sau fara, toleranta mea pentru mizerii functionaresti a scazut foarte mult in ultimii ani. Iar, in ultimele cateva zeci de minute, chiar a scazut, asimptotic, spre zero. La fel si wa-ul. De fapt, ultimul nu mai e pe rosu, ci face de-a dreptul bulbuci.

"Domnule, ai putea fi mai amabil. Noi, astia care stam aici, la coada, iti platim leafa!"

Incurajati de puseul meu de spirit civic, cativa cetateni din spate incep sa vocifereze. Sau s-or fi iritat, ca-i tulbur functionarului armonia interioara iar ei vor plati oalele sparte?

Rezultatul e neasteptat, cel putin pentru mine - colegul de la 2 apare. Bine, dupa vreo alte cinci minute. Sau zece?!

"Care-i problema?", intreaba Nr 2, cu cel mai inocent aer din lume. " Pai, ati plecat si nu mi-ati spus nimic!". "V-ati verificat buletinul?". "Da!". " Pai, ce mai vreti?".

Mizerii levantine

Sincer, dupa toata experienta asta, cu zapaceala de la intrarea in incinta Evidentei populatiei (din mall!), cu lipsa de respect crasa afisata  de functionarii de la ghiseele de eliberari, cu...

In fine, cu toate mizeriile descrise mai la deal, la intrebarea ciobanului platit din bani publici cred ca as fi raspuns: "Baiete, da-mi o suta de palinca. Sau de Jack, cu doua cuburi de gheata". Dar e doar 10.30 dimineata si nu e tocmai locul potrivit.

Asa ca mi-am inghitit vreo trei randuri de replici, care mai acida, care mai bazica, mi-am luat buletinul si am plecat. In urma mea, Houdini, aka D.A. dupa numele de pe ecusonul atarnat de microfonul ghiseului, ma scruteaza cu privirea aceea... Da, aceea de parca IQ-ul meu ar fi doar dintr-o singura cifra.

Incep sa cred ca am petrecut prea mult timp prin tarile civilizate, unde chiar esti respectat ca om si nu esti tratat ca un sclav cand ajungi in fata unui ghiseu. Dar uite, functionarii publici de la Iasi au tinut mortis sa ma faca sa ma simt, vorba unor fosti colegi de presa, turist chiar la mine acasa.

Despre armonia interioara… ce sa mai vorbim?!

Simbolistica Dulcelui Targ - tineri, varstnici si un baiat de mingi

Tinerii care exista dar nu se vad si cei in varsta care se vad... dar nu mai sunt demult in "realitate". Peste toate, apoteotic, un fost baiat de mingi, ajuns primar interimar, care face glume de autobaza la televiziunea nationala.

Nu sunt cele mai reprezentative imagini din orasul meu de suflet, Iasul. Nici foarte "glamor" dar imi lasa senzatia ca au o putere de simbol pe care nu am vazut-o atunci cand le-am captat in treacat, fara nicio intentie de a le expune undeva.

Motto:

Gândiți, deci existăm!

A fi sau a nu fi... vizibil

Prima din imaginile de mai jos e din tramvaiul 6, pe cand treceam peste pasarela din Alexandru cel Bun. Da, am mers cu tramvaiul, de curiozitate si de dor, sa vad cum mai e, n-am mai facut-o de vreo zece ani.

Mi-a trecut.
Si dorul si curiozitatea.
Parca era altfel, candva. Sau poate ca este ca in gluma aceea: "Ti-aduci aminte, Marie, ce bine era pe vremea lui Stalin? Ce-ti veni, mosneag nebun, a murit atata lume! Da, muiere, dar noi aveam 20 de ani!"

A doua imagine e "luata" pe celebra strada Lapusneanu, pe o vreme mohorata si trista, cu o singura persoana ratacita in fata standurilor cu carti vechi.

In prima, cu tramvaiul, vezi generatia varstnica, placida si absenta, care "nu e acolo". Iar in partea dreapta, o biserica ce abia se ghiceste asa, ca o speranta. Sau ca o amagire, cum ar putea carcoti un ateu.

In cea de-a doua, cu strada Lapusneanu, nu vezi generatia tanara insa ii vezi mesajul: "Ma revolt, deci exist!". Cel mai probabil, graffitiul apartine unui tanar student. Teribilist, clar, amenda e serioasa pentru astfel de "opere de arta". Deci, tanar fara indoiala, daca nu la trup, atunci macar la minte.
Ca sa inchei paragraful cu un panseu tematic, e bine sa fii tanar la minte dar la fel de bine e sa nu ajungi sa dai in mintea copiilor. Cel putin nu cat ai obligatii familiale sau financiare. Dupa 20 de ani de pensie... poate ca n-o mai fi chiar asa o problema.

Baiatul de mingi din Primarie

Si, peste toate, ultima imagine, captata doar cu ochii mintii...

Am vazut la statia locala a televiziunii nationale, la stiri, un fost baiat de mingi de prin Primarie, ajuns acum primar interimar. Omul, cu un costum nu tocmai ieftin, arunca o privire asa, de dan-diaconescu-in-direct, peste toata podeaua, de parca ar fi cautat ceva. Numai la cel cu care vorbea nu se uita. Dadea, in schimb, raspunsuri de "smart ass" unei ziariste la intrebari foarte concrete si pertinente legate de nu stiu ce chestiune de importanta locala.

Misto, nu? Ca sa zic asa... in rezonanta cu preferintele muzicale ale alesilor, fie ei locali, regionali sau nationali.

Pentru cei care calca pragul Primariei cu diverse treburi, omul acesta reprezinta autoritatea, este seful executivului local. Daca vreti, e un fel de Obama de Iasi.

La fel, individul reprezinta urbea si in fata celor ce ne calca batatura, venind de pe alte meleaguri. Oficial sau doar in trecere, lumea pleaca acasa la ea, in alte zone ale tarii sau aiurea, dincolo de hotare, cu ideea ca l-a intalnit pe primarul de Iasi. Adica pe cel care le calca pe urme lui Dimitrie Gusti, Vasile Pogor sau Petru Poni.

Vioara a doua, cu urme de matreata

Ei bine, nimic din toate acestea n-ar fi fost posibile daca, printr-un joc ciudat al sortii, Numarul Unu actual din Palatul Roznovanu n-ar fi fost aghiotantul primarului amorez. Da, ati ghicit, cel care isi facuse garda pretoriana din Politia locala ca sa afle cu cine l-a mai inselat... amanta!

Pentru mine insa, care am dat sporadic pe acasa in ultimii zece ani, acest individ va continua sa fie cel pe care l-am cunoscut candva - functionarul marunt, insipid-inodor-si-incolor, macinat de frustrari personale, fara prea multa imaginatie dar cu multa matreata pe umerii sacoului.

Dragii mei ieseni, de ce permiteti sa se intample asa ceva?! De ce ii lasati pe toti carausii de geanta sa ajunga sa poarte palarii MULT prea mari pentru capetele lor? Totul in timp ce oamenii cu adevarat merituosi ori isi iau lumea in cap ori fac foame si traiesc de la o chenzina la alta?!

Atitudinea acesta, de cioban mioritic nu duce decat la un singur lucru - imbogatirea vranceanului si a ungureanului, moldoveanului neramanandu-i nimic altceva decat sa ingrase pamantul.

P.S.

Poare ca ar fi trebuit sa scriu altceva tocmai azi, de ziua mea. Dar asa s-a nimerit sa vad lucrurile pe cand am luat-o la talpa prin oras, ieri, intr-o plimbare fara tinta de vreo cateva ore

Si da, iesenii spun "Iasul", si nu "Iasiul". Vorbiti cu profesorul Stelian Dumistracel daca aveti nedumeriri... :)

Truisme de ianuarie

Prima postare pe anul acesta e din ciclul "Cine nu înțelege că situația din Romania este una întreținută este cel puțin naiv".

Intenția inițială era să scriu despre vremea surprinzător de frumoasă de la Londra, după atâtea și atâtea zile de ploaie și umezeală...

"Cut the crap", ați putea spune și aveți perfectă dreptate. Îmi citiți blogul, deci nu sunteți, nici pe departe, naivii despre care făceam vorbire cu câteva rânduri mai sus.

Să-i dăm bice, așadar, prin 2016!

Motto:

Gândiți, deci existăm!

Speak softly...

Cine nu înțelege că situația din România este una provocată artificial și întreținută sistematic este cel puțin naiv. Sau are serioase probleme logico-cognitive. Dacă nu e clar de ce o tot învârt din condei, o spun mai simplu, încerc să mă mențin în limitele decenței și să evit cuvântul "prost".

Pe același principiu că visul oricărei celule este să devină două celule, oamenii care căstiga bani vor să câștige și mai mulți bani. O fi banul ochiul dracului dar îți aduce putere și influență. E bine să fii băiat de treabă însă asta nu-ți va băga niciodată găinile vecinilor în desagă. Așa-i că acum vedeți cu alți ochi vorba englezească "Speak softly but carry a big stick"?!

Practic vorbind, cum fac băieții cu bani și mai mulți bani? Răspunsul e debordant de simplu iar strategia este verificată în sute de ani de practică ticăloasă. Se "investește" în corupție 0.1% din cât s-ar cheltui "pe bune". În plus, cel care face pactul cu Diavolul pune el osul la treabă și face tot posibilul să împiedice oamenii competenți de a ajunge să ocupe locurile pe care le merită la pupitrul de comandă.

0.1%

Este infinit mai ușor să corupi niște proști obraznici, cocoțați la conducere prin fraudă și manipulare decât să convingi niște demnitari responsabili, preocupați autentic de interesul celor care i-au trimis în Parlament sau în Guvern. Dacă mă gândesc mai bine și iau în calcul cifrele statistice oficiale, aflate la îndemâna tuturor, poate că zecimea de procent din intertitlul de mai sus e mult exagerată. Poate că nu e vorba de nici măcar o sutime de procent.

Stând strâmb și judecând drept, investiția în corupție face ca lucrurile să meargă de la sine, ajunge un fel de perpetuum mobile de speța a doua - îi dai un bobârnac și totul curge.

Ia să facem un mic exercițiu de imaginație - apăsând butonul ticălos al corupției, nu există infrastructura pe care să circule marfurile iar producția industrială și agricolă autohtone scad asimptotic spre nesemnificativ. Dacă te mai gândești și la faptul că acum străinii pot cumpăra terenuri la prețuri nesimțit de mici, care și așa sunt inaccesibile băștinașilor, parcă vezi cu alți ochi "integrarea" în UE.

Din păcate, ceea ce am spus mai sus - și continuă și în paragraful următor - nu e doar un exercițiu de imaginație, în România chiar se întâmplă lucrurile acestea.

Decalogul nenorocirii

Continuăm totuși să ne folosim sinapsele pe explorarea aceluiași filon.

La pachet cu distrugerea sistematică a industriei, agriculturii și sectorului bancar autohtone, tensiunile individuale și sociale se cronicizează, circul politic, mizeria mediatică și divertismentul pentru care până și termenul de "kitsch" e prea mult spus, ocupă zilnic agenda publică, în dauna chestiunilor cu adevarat importante.

Evident, sistemul de sănătate a fost torpilat cu la fel de multă cerbicie, astfel că s-a ajuns la un consum de medicamente pentru care proprietarii de corporații farmaceutice își freacă mâinile de bucurie. Rețeta (sic!) este criminal de simplă - zăpăcirea sistematică a populației și malnutriția cronică, provocată de nivelul scăzut de trai.

Ca un bonus, povestea se propagă și pe viitor, pentru că aceiași proști obraznici, pe care nu-i mai dezlipește dracu' de butoane, au nenorocit și învățământul. Nu mai insist, să nu lungesc pelteaua, decalogul lui Chomsky este suficient de clar pentru cine știe să citească.

Slabe șanse la oala cu smântână

Situația pare fără ieșire iar armatele întunericului par să dețină un control total asupra Romaniei.

Să fim serioși, chiar dacă, printr-o minune, ar ajunge la putere niște oameni capabili și bine intenționați, omul de pe stradă din Romania are prea puține șanse să mănânce din propria oală cu smântână pentru că hoții autohtoni, nimic altceva decât niște cozi de topor, sunt pe statul de plată al altor hoți, transnaționali, din "lumea civilizata".

Sunt atâtea exemple, că nu mi-ar ajunge câteva zile doar să le menționez. Și nu mă refer doar la industrie, agricultură, învățământ și sănătate, ci iată, în ultimii ani, și bogățiile subsolului, pentru care procentajele din redevențe sunt pur și simplu o jignire iar pericolele pentru mediu frizează catastroficul.

Șmecheria Necuratului și...

Să fie clar, nu redescoperim acum apa caldă, extinderea influenței imperiale sau post-imperiale nu s-au făcut cu buni samariteni și cu donații caritabile, ci cu ghioaga, sabia sau pistolul, după epoca istorică aferentă. Iar instrumentele sunt aceleași de când lumea: hoții, mercenarii și pirații. Iar orice trădare începe cu primul pas, ridicarea din umeri: "Dacă n-o fac eu, oricum o face altul".

Era o vorbă, cândva, care spunea că cea mai mare șmecherie a Necuratului a fost să convingă lumea că nu există. Ei bine, transpusă în situația de astăzi din România, cea mai mare șmecherie a necuraților care devorează țara a fost să-i facă pe băștinași să spună despre ei înșiși că sunt un neam de leneși, hoți, curve și trădători.

...decontul nepoților

Nu știu ce m-a apucat să scriu toate acestea, că tot ce am înșirat mai sus e la mintea cocoșului. Dar am scris toată această lungă serie de truisme aducându-mi aminte de o vorbă a unui tânăr protestatar, care ieșise în stradă după dezastrul de la "Colectiv", unde au murit atâția oameni nevinovați: "Generația asta va fi coșmarul vostru pentru că generația asta nu știe de glumă!".

Reiau, în final, avertismentul pe care l-am emis de atâtea ori, în discuții personale, aici pe blog sau în postări pe facebook - la fel a început și nebunia din anii '30-'40 ai secolului trecut, cu niște politicieni care n-au dat importanță focului mocnit al nedreptăților sociale și cu niște bancheri care n-au avut nicio remușcare să facă bani și de pe viu, și de pe mort.

Dacă aș fi politician în campanie electorală, mi-aș alege urmatorul slogan: "Știți cât vă costă corupția?!". Pentru că paralizia socială și, până la urmă, complicitatea nenorocită a românilor cu proștii obraznici de la putere nu numai că le face viața amară părinților dar vor fi decontate, cu dobânzile aferente, de copii și nepoți.

P.S.

Și când te gândești că, atunci când mă apucasem de scris, priveam vremea frumoasă de afară, cu primele raze de soare după o lungă perioadă de ploaie și umezeală londoneză...

Mulțumesc, Virgil Cosma, că m-ai făcut să-mi pun neuronii la treabă într-o zi de duminică, la 541 de ani de când Ștefan cel Mare le-a tras o sfântă mamă de bătaie turcilor în apropiere de Vaslui... :)