Uneori, cele mai incomode întrebări nu vin din filme mari, ci din producții mediocre care ating accidental un nerv real. “Citizen Vigilante” este, poate, unul dintre ele. Pornind de la un film slab, controversat și aproape ridicol pe alocuri, ajungem inevitabil la o discuție mult mai serioasă: ce se întâmplă când cetățeanul începe să creadă că statul nu-și mai respectă partea din contractul social?

Motto: Gândiți, deci existăm.

I. Fructul oprit

Am aflat de “Citizen Vigilante” cu ceva vreme în urmă, pe când căutam un film pe Netflix. Sau pe Amazon Prime. În fine, n-are importanță, oricum, prima mea reacție a fost una aproape reflexă: „Aha... încă un film cu eroi de cartier, răzbunări personale și alte bălării reciclate din cinematografia târzie a anilor ’80.” „Missing in Action”, cu Chuck Norris și „Comando”, cu Arnold Schwarzenegger au avut hazul lor, la vremea respectivă, însă probabil că acum, în anul de grație 2026, mi s-ar părea penibile.

Mai pe scurt, l-am perceput pe "vigilante" exact ca pe genul de film pe care îl sari fără nicio părere de rău. Pe bune, nici nu-mi trecea prin cap să-l văd. Aveam experiența proaspătă a lui "Stargate Origins", care mi-a lăsat gura pungă. Băi frate, mie mi-ar fi rușine să scot așa ceva în public! Și asta v-o spune un fan Stargate.

La un moment dat însă, am început să văd pe social media tot felul de comentarii despre faptul că filmul ar fi fost „interzis” în Germania, că unii operatori de internet l-au scos din ofertă etc. Nu m-am apucat să verific serios dacă povestea era adevărată, parțial adevărată sau doar încă o exagerare digitală, dar am remarcat ceva mult mai interesant decât validitatea informației: zgomotul. De obicei, nu prea iese fum fără foc.

“Mișto găselniță de marketing!”, mi-am surâs în barbă.

Însă a apărut apoi episodul cu Elon Musk, care a dat filmul, vorba poetului, la tot cartierul. Tycoonul cu mașini electrice și nave spațiale a pus linkul pe fostul Twitter, actualul X. O fi doar un miliardar excentric, o fi fan „free Willy” sau chiar îi pasă de libertatea de exprimare, doar bunul Dumnezeu știe. Însă, omul a făcut-o.

Acum, că a fost la liber două zile, că a fost trei, n-are rost să ne încurcăm în amănunte, ideea e că a dat pompe grele audienței. Așa că mi-am zis și eu, ca sute de mii de alți cetățeni europeni, “Ia hai, bre, să vedem ce-o fi de capul lui.”

II. Primul paradox

Sunt convins că, dacă nimeni nu încerca să-l cenzureze, sau măcar să creeze impresia că îl cenzurează, producția ar fi rămas probabil unde îi era locul, pe un raft digital prăfuit, consumat de câteva mii de nostalgici ai violenței de video-club, la pachet cu prietenii, familiile, neamurile și amantele / amanții celor care joacă în film. Și… cam atât.

Dar așa funcționează lumea modernă, interdicția a devenit cea mai bună reclamă. Spune-i omului că n-are voie să facă ceva și, brusc, începe să-l roadă curiozitatea. Bașca, devine critic de cinema, filosof politic și specialist în libertăți civile, toate odată și musai în aceeași după-amiază. Într-un fel, asta spune deja ceva important despre vremurile noastre.

Există filme bune care nu fac prea multe parale. "Blade Runner", de exemplu, din 1982, a fost considerat un eșec financiar. Harrison Ford în rolul principal, coloană sonoră compusă de Vangelis, scenariu bazat pe un greucean al SF-ului, Philip K. Dick, ce să mai, tot tacâmul. Dar, la capitolul parale, a cam dat-o-n fasole.

Există apoi filme proaste care, dintr-un accident aproape ironic al sorții, intră în liga mare sau, în fine, refuză să moară tocmai pentru că ating ceva real. “Citizen Vigilante” pare să fie unul dintre ele.

III. O producție "subțire"

Ok, trebuie să fac aici un disclaimer: după vreo 25 de ani de audio-vizual, vă rog să mă credeți că nu mai pot vedea un film așa cum îl vede “omul obișnuit”. Prin urmare, o zic cu modestie, o să-mi dau puțin cu părerea despre calitatea filmului. E relevant.

Ca produs cinematografic, filmul e slăbuț. Asta, ca să fiu generos. Și decent.

Regizorului pare să-i fi fost lene să ceară încă o “dublă”. N-a avut monștri sacri pe platou, ca să zici că i-a fost rușine să mai facă una sau pe monștri i-ar durut la bască atunci când le-a cerut-o. Apoi, actorii joacă oscilant, când lemnos, când parcă, cum să spun?, așa, năuci. Bine, când joacă. Cel puțin domnișoara care o face pe crainica de știri e patetică, rău. Cândva, am dat oameni afară dintr-o redacție pentru mult mai puțin. Iar efectele, Dumnezeu cu mila, sunt ca de anii 80-’90. Nu în ultimul rând, cel care a scris scenariul parcă a fost condamnat la muncă in folosul comunității. Există chiar momente de inconsistență vizuală între “duble”.

La capitolul „mai puțin prost”, am putea pune montajul, care are momente lui, uneori pare făcut cu oarece nerv. Își pierde însă și el busola destul de repede. Și, pentru ca știu cu ce se mănâncă aproape orice verigă din lanțul pre-producție / post-producție, de la a scrie un text, a filma și edita un material video sau a aranja niște lumini de platou, cred că nu greșesc prea mult dacă spun ca montajiștii și cameramanii sunt printre puținii care-și merita lefurile in această producție.

Long story short, mi-a fost imposibil să nu văd toate aceste probleme, ceea ce a făcut filmul greu de urmărit. Serios, am vrut să renunț de vreo două ori, să-mi văd de treabă. Dar am luat vreo două pauze, am dus gunoiul și mi-am luat niște apă, de la un „Tesco Express”, din colț. Apoi, am revenit la tabletă că na, mă apucasem de o treabă și voiam s-o termin.

Vă rog să mă credeți, chiar nu vreau să fac acum mișto de “Citizen Vigilante”, mulți dintre cei care citesc aceste rânduri, mai ales dacă au văzut și filmul, știu că ceea ce am scris e 100% real. Însă cineva trebuie să o spună, cu subiect și predicat.

Totuși, la fel ca alte filme “imperfecte” înaintea lui, “Citizen Vigilante” reușește să facă ceva ce multe producții impecabile tehnic nu mai reușesc: să provoace o conversație.

Asta îmi amintește de “They Live” și de “Falling Down”.

IV. Trei filme, trei probleme

"They Live", acel B-movie aproape caraghios al lui John Carpenter, din 1988, vorbea despre o lume controlată prin manipulare și conformism. Nu era neapărat despre extratereștri, ci despre sistemele invizibile care modelează percepția colectivă. Ochelarii erau doar pretextul, ideea era că realitatea e cosmetizată iar adevărul e ascuns sub straturi groase de consens fabricat.

“Falling Down”, un film mult mai bine făcut și cu o distribuție mare - amintesc aici doar de Robert Duvall și Michael Douglas, două nume grele ale cinematografiei americane - mergea în altă direcție. Nu era despre conspirație, ci despre implozia individului. Omul obișnuit, măcinat încet de sistem, care într-o zi cedează.

Poate că, puse cap la cap, cele trei filme spun o poveste coerentă despre Occident. În “They Live”, afli că sistemul te minte. În “Falling Down”, aproape simți fizic durerea personajului jucat de Michael Douglas, care-și dă seama că sistemul îl macină. În cazul lui “Citizen Vigilante”, acționezi când sistemul te abandonează.

V. Partea serioasă a lucrurilor

Figura vigilante-ului nu e nouă, America a cunoscut-o bine încă din secolul XIX, în Vestul Sălbatic și dincolo de el. Un cetățean sau un grup de cetățeni se organizau pentru a suplini lipsa unui stat funcțional. Uneori împotriva bandiților, alteori împotriva corupției.

Un exemplu remarcabil este “Battle of Athens”, cunoscută ca și "McMinn County War", unde un grup de veterani americani, abia întorși acasă de pe fronturile celui de-al doilea război mondial, s-a organizat și a răsturnat, efectiv, o administrație locală coruptă.

Bine, în zilele noastre e mai greu de imaginat așa ceva, lumea e prea adânc ținută sub talpă de establishment dar important e un lucru: vigilantele apărea acolo unde legea nu mai funcționează. Nu omul inventa haosul, ci haosul făcea ca omul să pună mâna pe par, pe furcă sau pe un Colt. La fel ca în biologie, funcția creează organul.

VI. O paralelă incomodă

Sărind peste timp, în România, în Marea Britanie și în Europa, ca să mă limitez doar la percepția mea imediată, tot mai mulți oameni au senzația că statul și-a mutat centrul de greutate. Că nu mai operează pe aceeași frecvență cu cetățeanul care muncește, plătește taxe și, pentru asta, se așteaptă la protecție. Practic, că statul are o alta agendă decât cea firească, pentru care cei de la butoane au fost aleși, prin votul popular.

Migrația ilegală e poate cel mai vizibil exemplu. Nu neapărat prin cifre, ci prin percepție. Iar percepția, în politică și în societate, e aproape la fel de importantă ca realitatea însăși.

Când omul simte că granițele sunt permeabile, traversate zilnic de fluxuri migratorii compuse, în proporții semnificative, din bărbați tineri - lucru reflectat în statistici oficiale, disponibile public, precum cele ale Office for National Statistics, House of Commons Library și arhivele PubMed Central - că legea e laxă pentru unii și rigidă pentru alții, iar statul pare mai preocupat de abstracțiuni morale decât de siguranța concretă, ceva începe să se fisureze.

VII. Încrederea

Când încrederea moare, justițiarul devine din nou seducător. Ca simptom sau, din perspectiva unui cetățean care vede că statul nu-și mai respectă angajamentele, chiar ca soluție.

“Citizen Vigilante” are și scene controversate, precum cea cu SWAT-ul, unde protagonistul își pierde busola morală și devine exact ceea ce pretinde că combate - rade tot! Dar tocmai această contradicție îl face relevant: pentru că arată cât de subțire e linia dintre protector și fanatic.

La fel și scena din "Citizen Vigilante", cu prostituata și mucegaiul de pe pereți. Poate e simbolism ieftin, poate e sarcasm involuntar ori poate că regizorul a vrut musai să bage și ceva sâni în film că na, se poartă și la case mai mari.

Oricum, imaginea rămâne - mucegaiul, putreziciunea, promiscuitatea. Degradare lentă, tolerată prea mult.

E și asta, în fond, o metaforă. Mai mult sau mai puțin contondentă dar totuși o metaforă, în “They Live” trebuia să pui ochelarii ca să vezi adevărul. Astăzi, poate că mulți cred că nici nu mai e nevoie, mucegaiul se vede deja cu ochiul liber.

VIII. Paradoxul cel mare

Ei bine, aici e cuiul - “Citizen Vigilante” nu e un film bun. Și poate că exact de aceea e periculos pentru establishment.

Pentru că ideile brute, prost ambalate, ajung uneori mai direct la public decât discursurile cu ștaif. Și poate că, dacă nimeni nu încerca să-l interzică, mulți nu s-ar fi obosit prea mult să-l vadă. În cazul meu, e total adevărat. Dar l-au împins în zona nepermisului iar oamenii, de la Adam și Eva încoace, au o slăbiciune aproape erotică pentru fructul oprit.

Și uite-așa, dintr-un film care ar fi trebuit să prindă păianjeni discret, într-un colț de platformă, s-a născut o întrebare pe care societatea preferă s-o evite: ce faci când statul îți cere în continuare să ai încredere, dar începe să-ți dea tot mai puține motive?

Faptul că întrebarea pare din ce în ce mai legitimă, ei bine, asta ar trebui să ne dea fiori.