Prieteni și stele

 

Există întâlniri care nu se anunță. Nu vin cu invitație, nu au dată fixă în calendar și nu sunt confirmate telefonic. Și totuși, le aștepți. Nu cu răbdare, ci cu un fel de veghe. Pentru mine, în anii de liceu, așa arăta întâlnirea cu viitorul – tipărit, lipit, mirosind a cerneală și promisiune. Și se chema “Almanahul Anticipația”.

 

Motto: Gândiți, deci existăm.

Zvonul care punea orașul în mișcare

Nu știam exact când apare. Nu exista un anunț oficial, nu venea nimeni să-ți spună „a sosit”. Exista doar un zvon, o șoaptă care flutura prin oraș, din magazin în magazin, din om în om, ca o informație de importanță strategică, acea expresie impersonală care ne aprindea beculețele: „Se zice că a apărut…”

Și atunci începea vânătoarea.

Trei magazine. Primele două, ratate. Ca la un ritual inițiatic prost sincronizat. La al treilea, salvarea a venit sub forma unei mici ilegalități perfect morale: Cătălin, prietenul și vecinul meu de la etajul 1, chiulise de la ore ca să prindă un exemplar. Am împărțit costul, nu era scump dar, pentru două buzunare de adolescenți, era suficient de scump cât să-l transforme într-o investiție.

 

Mirosul viitorului

Îmi amintesc și acum momentul în care am ținut almanahul pentru prima dată în mână. Abia apăruse iar eu eram primul sau al doilea an de liceu, nu mai rețin exact.

Nu l-am deschis imediat. L-am... mirosit.

Un amestec de cerneală tipografică, clei și hârtie proaspătă. Dar mai ales coperta, coperta avea un miros aparte. Nu știu dacă era real sau dacă mintea mea îl amplifică, acum, cu nostalgia anilor, dar mirosea a ceva nou. A ceva… cum să zic?... anticipat.

Și da, o spun fără rușine: și astăzi mai miros cărțile înainte să le citesc, e un reflex pe care nu l-am pierdut. Poate pentru că, la vremea aceea, mirosul era prima formă de contact cu viitorul.

Am dat cu banul să vedem cine citește primul. Am câștigat. Dar i l-am dat lui Cătălin.

Nu dintr-un gest eroic, ci dintr-un instinct simplu, am văzut în ochii lui aceeași foame pe care o aveam și eu. Și, fără să știm, atunci am făcut ceva mai important decât să împărțim o revistă. Am cimentat o prietenie.

 

Un almanah care nu era niciodată doar al tău

Evident că n-a fost doar al nostru, a circulat. Între mine, Cătălin, sora mea, frații lui, chiar și mama, care avea o slăbiciune pentru science-fiction. Era un obiect viu, nu un bun personal, un fel de bibliotecă în miniatură, fără fișe de împrumut și, uneori, că trebuie să o spunem și pe asta, fără garanția că se întoarce.

Mda, uneori îl dădeai și... dus era. Dar, în loc să stric o prietenie pentru o carte, preferam să mai cumpăr un exemplar – dacă-l mai apucam – sau să negociez un schimb. Așa am dat peste „Shogun”, a lui James Clavell, de care a cărui scriitură m-am îndrăgostit. Era, până la urmă, o economie paralelă, bazată pe povești și pe bun-simț.

Citeam după ore, acasă. Îmi făceam temele, eram genul de elev care lua școala în serios, și abia apoi deschideam almanahul. Recunosc, era și o oarece voluptate în acea așteptare! Dar adevărata aventură începea după ce îl închideam.

Cu mâinile sub cap, privind în tavan, îmi lăsam mintea să cutreiere.

 

Lumea de dincolo de lume

Erau acolo lumi în care lucrurile curgeau altfel, uneori mai bine, alteori mai rău, dar niciodată la fel. Îmi amintesc de o povestire în care locuitorii unei planete nu aveau noțiunea de furt. Încercau să joace rolul unor infractori doar ca să-i convingă pe niște vizitatori nedoriți să plece. Dar nu înțelegeau de ce ar lua cineva ceva ce nu-i aparține. Scenele în care unul dintre băștinași o făcea pe hoțul erau absolut savuroase!

Zâmbesc și acum, când îmi aduc aminte, era comic. Dar și profund.

Pentru că, fără să realizez atunci, mă învăța ceva despre natura umană. Despre convenții, despre faptul că lucrurile pe care le considerăm „normale” sunt, de fapt, învățate, sunt dobândite. Altfel spus, că atât binele, cât și răul, sunt noțiuni care țin de perspectivă. Sau de experiență. Da, știu, sună ciudat, la prima vedere dar... asta e. Hm, poate de aceea mi-au plăcut atât de mult Socrate, Platon și Aristotel.

Și apoi erau marile idei: „Sfârșitul eternității”, de Isaac Asimov, „Dincolo zace Wubul”, de Philip K. Dick, „Dune”, de Frank Herbert, „Fahrenheit 451”, de Ray Bradbury sau „Jocul lui Ender”, de Orson Scott Card. Nu, nu erau doar povești, erau exerciții de gândire.

Dar, dacă sunt sincer până la capăt, Anticipația nu era doar despre idei.

Era despre contrast.

Despre faptul că, în timp ce eu citeam despre civilizații galactice, în lumea reală trăiam într-un sistem unde cei de la butoane ne lăsau în frig și în beznă, la propriu. Făceam lecțiile la lumina unei lumânări dar visam la nave spațiale. Știu, acum, în 2026, sună ca un banc prost. Dar na, asta era realitatea de acum 40 și ceva de ani.

 

Pâine proaspătă și science fiction

Adevărata ruptură nu era însă între prezent și viitor, ci între două tipuri de realitate.

Îmi amintesc o scenă banală dintr-un film american „safe”, fără miză politică. De fapt, nici nu mai știu despre ce era dar, dacă rula în cinematografele comuniste, era unul "cumințel".

Așadar, în film, un copil își făcea un sandwich cu unt de arahide. Nimic spectaculos, o scenă cotidiană, de un banal care nu necesită prea multe detalii. Dar pentru mine și sora mea, Liliana, imaginile cu pricina au fost un moment de revelație.

Nu untul de arahide ne-a șocat, ci pâinea. O felie moale, proaspătă, care se mula pe mâna copilului din film.

Pentru noi, asta era, ce să zic?, science-fiction. Într-o lume în care ne înghesuiam la cozi imense, să cumpărăm pâine pe cartelă și care, de multe ori, se făcea tablă înainte să ajungă acasă, acea felie era mai ireală decât orice robot sau călătorie interstelară.

Așa înțelegi, retrospectiv, că nu toate distopiile sunt scrise în cărți. Unele se trăiesc.

Și totuși, în mijlocul acestui absurd, exista o formă de libertate, una reală și nu declarată, oficială. În fond, trăiam „decenii de împliniri mărețe” chiar dacă, vorba lui Andrieș, vedeam cașcaval doar la televizor.

 

Libertate și timp

Ei bine, pentru mine, această libertate se manifesta miercurea seara și se priza, în doze de câte o oră pe săptămână sus, la curcurigu, pe acoperișul blocului.

Doi puști, un radiocasetofon obosit, cerul deasupra și... „Exploratorii lumii de mâine”. Și mult, mult entuziasm. Ascultam teatru radiofonic, muzică de Vangelis și Jean-Michel Jarre și identificam constelații cu o precizie pe care azi o delegăm aplicațiilor de pe telefon.

Nu aveam internet însă aveam timp. Nu aveam libertate deplină însă aveam imaginație. Nu aveam totul însă aveam suficient. Da, cred că ăsta e cuvântul potrivit, „suficient”. O noțiune pe care, în anul de grație 2026, am cam pierdut-o.

Și, poate cel mai important, mai aveam ceva; ne aveam unul pe celălalt.

După ce terminam de audiat emisiunea, începeau discuțiile. Acolo, pe acoperișul blocului, în frig și întuneric. Sau, în restul săptămânii, în timpul unor plimbări lungi, fără destinație, în care întorceam pe toate fețele ideile din almanah. Nu știu cum găseam atâta timp. Dar, dacă mă gândesc bine, poate că nu-l „găseam”, poate că, pur și simplu, nu-l pierdeam.

Astăzi, când timpul e fragmentat în notificări și ecrane, ideea de a merge ore întregi pe jos doar ca să discuți despre o poveste SF pare, ea însăși, science-fiction. Serios, ia gândiți-vă, când ați făcut ultima dată așa ceva?!

Bine, explicații se găsesc: lumea a evoluat, noi ne-am schimbat, prioritățile și responsabilitățile ni s-au schimbat și ele etc. Însă nu pot să nu mă găndesc că, în toată această goană spre nicăieri am cam uitat ceva important - am uitat de noi înșine. Am uitat de acel "suficient", de care vorbeam mai la deal.

 

Despre oameni, planete și transcendent

Privind înapoi, mă întreb uneori dacă aș fi fost același om într-o lume liberă. Bine, în accepțiunea occidentală a libertății.

Hm... Înclin să cred că da, unele lucruri se schimbă, altele nu.

Science-fiction-ul nu m-a creat. Nu cred că greșesc prea mult dacă spun că doar m-a accelerat, a găsit în mine un teren fertil și a crescut acolo. A început cu Jules Verne și a continuat cu Asimov, cu Philip K. Dick, cu Frank Herbert, Ursula K. Le Guin și tot neamul lor. Cu toate acele lumi care mi-au arătat că realitatea nu este un dat fix, ci o posibilitate între multe altele.

Paradoxal, această literatură „rațională” mi-a deschis și o ușă către mister, m-a învățat că nu tot ceea ce nu înțelegem este imposibil, că poate există sensuri dincolo de capacitatea noastră de a le cuprinde. Că, într-un univers suficient de vast, chiar și ideea de Dumnezeu nu este o contradicție, ci o ipoteză plauzibilă. Care nu trebuie demonstrată prin metoda științifică, ci necesită ceva mult mai simplu: puțină credință. Evident, vorbesc de credință și nu de religie, cei care citesc aceste rânduri nu cred că au nevoie de prea multe explicații.

Se cuvine aici să spun totuși că, dintre toate lucrurile pe care mi le-a oferit Anticipația, unul a rămas peren – emoția.

Emoția întâlnirii cu un prieten pe care-l vezi rar, dar pe care nu-l uiți niciodată. Emoția răsfoirii, emoția lecturii. Și, mai ales, emoția „de după”, acel moment în care închizi cartea și lumea nu se mai oprește la marginile ei, ci continuă într-o altă lume. În tine însuți.

Dacă ar fi să explic totul într-o singură imagine, nu știu dacă ar fi una spectaculoasă. De fapt, ar fi una simplă; un băiat care ține în mână un almanah, îl deschide, îl citește și, în cele din urmă, îl închide.

Apoi, cu mâinile sub cap și privirea în tavan, pleacă. Nu din cameră, ci din cotidian, din propriul spațiu-timp.

 

Nostalgia prezentului etern

Undeva, în timp, pe un acoperiș, într-o seară de noiembrie, doi puști ascultă un radio vechi și nu știu încă faptul că, peste zeci de ani, unul dintre ei se va întoarce, în gând, la acea scenă. Într-un fel, rememorând aceste momente, chiar sunt împreună cu ei, acolo, pe acel acoperiș de bloc, dintr-un orășel pierdut în bezna comunismului.

Și nu mă gândesc să corectez acea scenă, ci să o protejez.

Pentru că unele lucruri nu trebuie schimbate, trebuie doar păstrate vii.

Doar ținute minte.

 

P.S.

Dedic acest text memoriei lui Cătălin, plecat prea curând dintre noi.

Cândva, urmăream împreună constelații pe bolta cerească. Acum, te plimbi printre ele, old friend.

Sursa: Wikipedia