Pilula contra prostiei funcționale.
Cu drept de vot

 

România alege. Că na, „e musai și trebe”, vorba unui clasic în viață.

Am ieșit din rutina zilnică, din bula mea de confort diasporean și am urmărit, zilele astea, portrete de candidați, de la Recorder și de la alții. Apoi, am suportat, cu stoicism, toate cele patru ore ale dezbaterii dintre prezidențiabili. Da, nu râdeți de mine! Deși, poate merit, aș putea face ceva mai bun și mai util cu timpul meu.

Ei bine, după tot acest maraton de vizionare, care mi-a ras bateria de la tabletă (știu, trebuie să o schimb, e cam veche) am rămas cu aceeași întrebare pe buze, de la Nenea Iancu citire: „Păi, acum, eu pe cine votez?!”

Prin urmare, m-am hotărât să abordez, în rândurile de mai la vale, un subiect foarte serios. Aproape cu calm. Despre o pilulă de folosit contra prostiei funcționale. Sau supozitor, zic unii că ar fi mai eficient.

Apoi, am tras o privire și prin "culise".  Cândva, într-o altă viață, eram la butoane, în spatele camerelor și a microfoanelor și cam știu cu ce se mănâncă felul ăsta de emisiuni.

Nu în ultimul rând, se cuvine să menționez că ieșirea din bula mea de confort n-a fost totalmente voluntară, ci mi-am mișcat posteriorul după provocarea aruncată de doi colegi de facultate și buni prieteni, Marius și Adrian.

 

Motto: Gândiți, deci existăm!

 

Partea întâi

sau

În loc de introducere

Am urmărit dezbaterea de la Euronews România cu mintea deschisă dar... cu gura făcută pungă. Nu de uimire, ci dintr-un fel de jenă amestecată cu oboseală, ca la o repetiție generală pentru o piesă prost scrisă, jucată de actori care n-au citit tot scenariul, pe o scenă construită de amatori cu buget de festival folcloric național. Însă le-am promis lui Marius și lui Adrian că o voi urmări. Așa că după patru ore de stat cu ochii în tabletă și vreo șase țigări, cât nu fumez într-o zi întreagă, am stat puțin, Slavă Domnului, să cuget.

Disclaimer – după crunte dezamăgiri, îmi trăiesc viața de diasporean fără televiziuni (românești sau locale), fără informații despre politică, altele decât cele care-mi survin pe fluxurile de știri la care sunt abonat, fără interesul acela militant, pe care-l aveam odată când, prin natura meseriei, mâncam politica pe pâine. Na, am fost totuși jurnalist niște ani și trebuia să fiu la curent cu niște chestii înainte de a deschide gura, să-mi dau cu părerea.

A propos de păreri personale, cele despre dezbatere le voi pune în partea a doua a acestui text. Vorba aia, să nu uităm pentru ce am venit.

 

Trepte spre lumină

Într-o țară unde aproape jumătate dintre elevii care tocmai și-au luat buletinul de identitate nu înțeleg ce citesc, a pretinde că educația e „opțională” e ca și cum ai spune că centura de siguranță e „doar o recomandare”. Testele PISA 2022 ne-au pus din nou cu fața în noroiul pe care îl ignorăm de decenii: 42% dintre elevi sunt analfabeți funcțional. Adică știu literele, dar nu știu rostul propoziției. Îi pui să citească un paragraf și îl recită fonetic, cu hopuri-dâmburi vocale. Îi întrebi ce înseamnă și se uită la tine de parcă le-ai cerut să traducă din sumeriană.

Adevărata problemă nu e acolo. Adevărata problemă e că acești copii vor deveni adulți. Iar acești adulți vor vota. Iar votul lor va cântări la fel ca al unuia care citește trei cărți pe lună și a înțeles Constituția. Democrația nu face diferențe de calibru, ștampila e ștampilă, indiferent câtă înțelegere stă în spatele ei.

Pe scurt, suntem o societate democratică în care analfabetismul funcțional are drept de vot. Și nimeni nu pare cu adevărat îngrijorat de asta, subiectul ori este tratat cu o inconștiență zglobie, dacă-mi permite domnul Pleșu să-i preiau gluma, ori este folosit în mod politicianist și demagogic de unii care s-au cățărat pe val. Ca în legea aceea a lui Murphy, cu succesul în politică: căută un grup de oameni care se îndreaptă într-o direcție și așază-te în fruntea lor.

 

Mâna întinsă care nu spune o poveste...

Așa că, pentru cei care mai cred că se poate face ceva (și pentru cei care n-au renunțat complet la ideea de a gândi cu capul propriu), am venit și cu o soluție, în patru trepte. Așa, ca la cutia de viteze a Daciei pe care am făcut școala de șoferi.

Nu sunt teste. Sunt propuneri. Cărți și filme. Unele ca un ceai fierbinte care-ți limpezește mintea, altele ca un pumn în plex care te face să respiri altfel. Le poți urca de jos în sus sau poți doar să te uiți la ele, ca la niște scări care nu duc nicăieri dacă nu pui piciorul pe prima treaptă.

Să începem, ca orice gospodar, cu începutul. Adică, cu nivelul celor care au terminat 12 clase, poate chiar și bacul, dar n-au mai deschis o carte de ani buni. Nu pentru că nu vor, ci pentru că nu mai știu de unde s-o apuce. Pentru ei, literatura nu trebuie să fie un maraton cu dicționarul în brațe. E de ajuns să recitești „Baltagul” cu ochii unui adult și să descoperi că Vitoria Lipan nu e doar o „mamă determinată”, ci un exemplu de justiție instinctuală și verticalitate. Creangă, de care toți râdeam în liceu, are mai multă psihologie rurală decât cinci talk-show-uri de seară. Orwell e aproape prea actual – „Ferma animalelor” e despre orice partid care ți-a promis și apoi te-a uitat. Iar „Filantropica”? Nu e comedie, e manual de supraviețuire în capitalismul de Dristor.

Acesta nu e elitism. E igiena minimă a gândirii. Dacă nu înțelegi cum funcționează manipularea, propaganda, frica și speranța, atunci vei alege mereu pe cineva care îți vinde doar frică și speranță. Știți voi, „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Fii profesionist, ce dracu’?”.

 

Umbrele de pe pereți

Cei care urcă o treaptă mai sus știu să citească. Dar poate au rămas în parohia lor – citesc ce le confirmă opiniile, privesc lumea printr-un filtru confortabil. Pentru ei, cultura generală e deja acolo, dar mai are nevoie și de altceva. Marin Preda se citește altfel după 35 de ani. „Moromeții” nu e despre glume țărănești, e despre ratarea visului românesc de la țară. Iar „Cel mai iubit dintre pământeni” este poate cel mai bun roman despre dictatură scris vreodată în limba română – și da, include umilința ca politică de stat.

Mai e și Boia – cu neliniștea lui bine-argumentată: „De ce e România altfel?” nu dă verdicte, dar te face să-ți pui întrebări. Multe. Ceea ce, în România, e deja un act de curaj. În același registru, „Reconstituirea” lui Pintilie ar trebui să fie proiectată în fiecare liceu: două vieți distruse, un sistem grotesc și o țară care tace, privindu-se în oglindă. Nu ți se spune ce să crezi. Dar nu mai poți rămâne indiferent.

Aici este treapta pe care au pășit „cetățenii buni”. Nu perfecți, nu iluminați, ci doar conștienți că mitul peșterii, al lui Platon, e o metaforă sâcâitoare.

 

Discernământ și rezultat

Așa, suntem acum la nivelul „greucenilor”. Cel unde cărțile nu-ți mai dau lecții, ci ți le cer. Jose Saramago cu „Eseu despre orbire” îți pune ochelari de cal pe suflet, apoi te întreabă dacă nu cumva am orbit cu toții și încă n-am aflat. Umberto Eco, cu „Numele trandafirului”, te ține captiv într-o bibliotecă medievală doar ca să-ți arate cum se moare pentru idei. Sau cum se poate ucide cu ele. Patapievici cu „Omul recent” îți desface în bucăți identitatea și ți-o lasă pe noptieră, să vezi dacă o mai recunoști a doua zi. Și să te gândești cât adevăr o fi în vorba unora care încă spun că „Decât filosof ofticos, mai bine măgar sănătos!”

Ajuns pe această treaptă, filmele nu se privesc, se suportă. „Stalker” nu e despre o călătorie într-o zonă interzisă. E despre sens. „Melancholia” e despre sfârșitul lumii, dar fără efecte pirotehnice bune pentru un teaser de Netflix, cu o liniște care doare. „Oppenheimer” e despre vină. Despre știință care construiește iadul și apoi ridică din umeri, cu inocență: „Noi am vrut doar progres”. Cititorii și spectatorii de aici nu mai caută răspunsuri, ei caută întrebări mai bune.

Aceștia sunt oamenii care înțeleg subtilitatea. Care nu sar la gâtul celuilalt la primul cuvânt „greșit”. Sunt cei care nu citesc o postare pe Facebook doar pentru a da o replică de felul „Joac-o p-asta!”, sunt cei care înțeleg că politica e un mijloc, nu un război religios. Și, da, votează și ei. Dar o fac cu discernământ. Cu ce rezultat? Ei, asta e o altă poveste, pentru altă seară. Fără a vă băga în ceață, vă mai spun doar atât: aceștia sunt oameni care au realizat că atât fericirea cât și nefericirea vin din interior.

 

Vorba Lăpușneanului

Și-atunci vine întrebarea de 100 de puncte: ok, ce facem cu cei care au căzut din căruță?

Cei care n-au terminat liceul. Sau nici măcar opt clase. Cei care poate n-au pus mâna pe o carte pentru că au avut de pus mâna pe lopeți, betoniere sau copii mici, cei care nu știu ce-i un podcast, dar știu ce înseamnă să-ți fie rușine că nu poți completa un formular.

Ce facem cu ei?

Îi ignorăm? Îi tratăm ca pe o masă de manevră? Le promitem zahăr și ulei și apoi le cerem ștampila?

Sau le dăm alternative? Nu cărți groase, nu filme cu subtitrare grea. Ci povești, voci calde, podcasturi simple, povestiri audio cu fragmente din „Biblioteca pentru toți”. Un educator care citește cu ei în căminul cultural. O vecină care povestește o carte în loc de bârfe. Un film ușor, dar decent. Nu „Las Fierbinți”, ci poate „Despre oameni și melci”. Bășcălia ieftină chiar asta e, bășcălie ieftină.

În fond, nu poți cere unui om să aleagă între bine și rău, dacă tot ce a învățat e să se teamă de binele promis pentru mânie, în timp ce n-are de ales și trebuie să se obișnuiască cu răul de azi și de ieri. Însă se poate începe de undeva. Cu respect. Cu răbdare. Și, mai ales, cu încredere.

Pentru că și ei votează. Și, de cele mai multe ori, vorba lui Lăpușneanu, sunt mai mulți decât noi, ceilalți, „dăștepții”.

 

Gândiți, deci existăm

Așa, ca o concluzie, nu-i niciodată prea târziu să iei o carte în mână. Sau să vezi un film care te scoate din lumea ta și te pune, măcar pentru două ore, în pielea altcuiva. Nu pentru notă, nu pentru diplome, ci pentru tine. Pentru copiii tăi. Pentru votul tău.

Într-o țară unde „merge și-așa” a devenit formă de guvernare, poate cel mai radical act rămâne acela de a gândi.

Sau măcar de a înțelege ce citești.

Acesta este momentul în care v-ați prins, dacă n-ați făcut-o până acum, de ce am motto-ul pe care-l am. Și nu e doar o mantră. E ceea ce simt. Iar cei ce mă cunosc știu asta.

 

Partea a doua

sau

„Nu trageți în pianist!”

Așadar, cum am promis la început, mă întorc la dezbaterea cu pricina. Mai precis, ce-am văzut, după ce am șters praful plictiselii cioraniene la care m-au împins cei de la butoanele României.

Simion

E genul de candidat care nu-ți cere să-l placi. Îți cere să te enervezi! Despre el e musai să scrii ori cu semne de exclamare, ori sa nu scrii deloc! Are tupeu, are replici, are glume de autobază sau, mai bine zis, de birt politic, știe să dea din mâini. Și din sprâncene. Știe să fie băiat de cartier și tribun al poporului în același minut. Ceea ce face „rating” dar, pe mine personal, mă face să strâmb din nas. Singurii golani care mi-au plăcut au fost cei din Piața Universității, din anii ‘90.

Nicușor

E opusul lui Simion. Nu urlă, nu dansează, nu are glumițe în buzunar. Și, chiar când încearcă să glumească, o face ca și cum ar rezolva ecuații diferențiale. Altfel, el are fișe, grafice în Excel și păreri clar conturate. Mai precis, exact ce nu prinde la televizor. Problema e că, atunci când sala se aprinde și începe să zbiere, pentru unul sau pentru altul, lui i se face sete. Și bea apă direct din sticlă, uitând că are pahar. Un detaliu mic, dar relevant: sub presiune, omul pare să clacheze, pierde contextul și se refugiază în bula lui de confort interior. Cam nasol pentru un șef de stat, care nu va avea de-a face doar cu masteranzi și doctoranzi.

 

Concluzia dezbaterii?

Într-o lume ideală, niciunul n-ar fi ajuns în „finală”. Însă trăim în lumea reală și nu într-un falanster, trebuie să alegi între un pitbull cu zgardă de Dâmbovița și un profesor de matematică uitat într-un studio TV.

Unul te sperie, altul te adoarme. Unul latră la orice gest care i se pare „altfel”, este foarte agresiv și teritorial, altul pare ciobanul din „Miorița”, resemnat și stoic: „Am calculat deja traiectoria stelei care va cădea la nunta mea.”

În scurtele momente în care a părut că și-a turat motorul de motoretă pe care-l vrea pus pe un camion de zece tone, Nicușor Dan lăsa impresia că vrea să se răzbune pe o memorie, ironizând-și interlocutorul cu o satisfacție reținută. Parcă în mintea lui încă se derulau scenele din liceu, când golani ca Simion îi dădeau un șut în fund, la poarta școlii, și-i luau banii de covrigi iar acum, în sfârșit, poate să le-o plătească.

De cealaltă parte, Simion a fost în parametrii lui obișnuiți. Totul pentru like, totul pentru victorie. Nu există publicitate negativă, ci doar publicitate.

Așa că, oameni buni, alegerea nu mai e despre speranță, ci despre daune colaterale acceptabile. Adică exact ce n-ar trebui să fie într-o democrație.

 

Din spatele camerelor și dincolo de zâmbete

Din perspectiva unui om care a făcut televiziune și radio vreo... mulți ani, a fost un show tensionat, fără profunzime și fără valoare informativă consistentă. Am văzut un tip obraznic, altul banal și două moderatoare care păreau să fi tras paiul scurt și n-au avut de ales, au ajuns să prezinte show-ul. Apoi, câțiva jurnaliști care mai mult și-au etalat erudiția și toaletele decât să pună întrebări pertinente și, nu în ultimul rând, o sală cu aplaudaci, care răcneau la semnal. Îngrozitor de agasant!

Pentru un profesionist în televiziune, dezbaterea a fost anostă de urmărit, enervantă pe alocuri și cu tente subtile de susținere pentru Nicușor Dan, făcute la limita culpabilității, a reproșabilului. Chestii pe care cine are ochi de văzut le vede. Oricum, cumva mai echilibrat decât trompetele propagandistice de serviciu dar totuși, ca în bancul acela buruienos despre bărbăția unora, când ultimul porumbel din rând mai scapă puțin din picior. Dezbaterea a avut o tentă subtilă dar clară pentru orice observator onest si echidistant...

Ceea ce e cam... nașpa. S-ar putea ca rezultatul să fie exact opus celui scontat și Simion să profite de asta. Tocmai pentru că ceilalți exagerează „fake”, în timp ce el nu are nevoie de „fake”. El însuși e un „fake”!

Am senzația că miza alegerilor din România depășește granițele țării cu mult mai mult decât credem noi. O miză suficient de mare încât să se scoată mănușile și să se coboare furcile din pod. Și poate se mai ascut și niște săbii, nu mai e timp de subtilități.
Parcă-l văd pe Lăpușneanu, rânjind sardonic, din ceața istoriei: „Proști dar mulți! Și cu drept de vot!”