Lustrație la un picior de lemn

Motto:

Gândiți, deci existăm!

Uraaa! Comuniștii nu vor mai accede la funcții de conducere!

Cică așa a spus Parlamentul și, pe cale de consecință, urmează să fie o lege în sensul acesta.

Totuși, ar fi bine să ne temperăm entuziasmul pentru că povestea vine atât de târziu, încât pare să fie doar o frecție la un picior de lemn.

Pardon, o lustrație la un picior de lemn.

Mulțumim, Chuck Norris!

După ce românii au descoperit virtuțile lopeții cardio, iată că acum avem alte motive de bucurie.

Cum, nu știți ce e aia „lopată cardio”? Păi, e un dispozitiv mult mai bun decât stepperele și bicicletele de fitenss, cu sau fără afișaj LCD, și pe care Guvernul – adică noi, toți, că vrem sau nu – plătește de câteva ori mai mult ca în Alaska. Adică sute de milioane de euro. Și, evident, cu rezultate nițeluș diferite.

Mi-a fost adus la cunoștință că o doamnă a slăbit vreo cinci kile într-o săptămînă doar deszăpezindu-și mașina. Pun pariu că respectiva cucoană ar fi vrut ca urgia să mai țină vreo lună, două, din motive lesne de înțeles.

Acum, ce să spun? În ciuda nămeților de bani aruncați în buzunarele deszăpezitorilor, regi, împărați sau chiar niște baroni mai mici, tot lopata e la bază. Și ce condiție fizică dobândești după ce dai de-a dura câteva tone de zăpadă! V-o pot spune în cunoștință de cauză, am lopătat la greu, în curtea și în fața porții părinților. La mine a fost puțin mai domol cu kilele pierdute, pentru că, recunosc, sunt un  gurmand. Dar tot am dat jos vreo patru kilograme, alegându-mă cu ceva complimente feminine. Ceea ce nu e chiar rău.

Bun, dar ce legătură are lopata cu domnul din intertitlu și cu legea de la care am pornit?

Păi, are, pentru că respectivul cetățean, ce-i drept, american, a binevoit să închidă ușa la frigider și, iată, bucurie mare, iarna începe să bată în retragere. Deci, nu mai avem nevoie de lopeți decât pentru a mătrăși foștii demnitari comuniști de prin pozițiile publice pe unde s-au aciuat după gălăgia din Decembrie. Chestie nu tocmai pe placul doamnei de mai la deal, care, zice ea, nu face politică.

Acum, să nu mă întrebați care e legătura între domnul Norris și iarna românească pentru că asta ar însemna că nu vă plac bancurile cu Uoacă, polițist texan. Iar dacă nu vă plac, mai bine căutați-vă altceva de făcut decât să-mi citiți blogul. Înseamnă că sunteți inflitrați aici de fostul (sau actualul) șef al spionilor.

Uteciștii de ieri, demnitarii de azi

Bine, vorba vine că pleacă, virgulă, comuniștii. Mare șmecherie nu prea este, pentru că au rămas beizadelele. Care beizadele au scăpat de lustrație, grație hotărârii înțelepte a Legislativului. Legislativ dominat, evident, de portocala mecanică de la Cotroceni. Știți, ca în Starwars, cu întunecatul lord Sith Sidious, care se ascundea atât de bine în văzul lumii, încăt nici măcar Maestrul Yoda nu l-a depistat.

Revenind în realitatea românească din galaxia situată atât de departe în spațiu și timp, tinerii lorzi sith mioritici, altfel spus, foștii uteciști de frunte și buni de gură nu vor suporta rigorile Legii lustrației. Și asta cu concursul domnului Mircea Toader, liderul deputaților PDL, care a zis că n-ar fi corect. Au mârâit puțin unii de pe la UDMR dar, în final, deputații au zis că unii sunt mai lustrabili decât alții și foștii uteciști au putut răsufla ușurați.

Având în vedere că nu ducem lipsă de neuroni, e clar pe cine a vizat mărinimaia șefului portocaliu. Dacă nu sunteți unul din cititorii fideli al acestui blog, care, vorba poetului, sunt mai inteligenți decât ai altor bloguri, vă dau un pont – ghici cine a fost membru marcant în UTC, înainte de 1989?

Ok, hai să nu vă mai chinui aiurea – numele de Mihai Răzvan Ungureanu vă spune ceva?

Mișto, nu?!


Sau, mai in trend cu vremurile, "isn't that cool"?!

O lege mai bună decât un detergent obișnuit

Acum, ca să fiu sincer, și eu am fost utecist. Numai că la mine a fost o chestie care s-a petrecut în clasa a opta, cu un an mai devreme decât prevedeau canoanele vremii, pentru că eram cel mai bun din clasă. Deci o chestie care a ținut de rezultatele la învățătură și nu a avut nicio legătură cu vreo poziție de activism politic.  Ceea ce nu e cazul premierului, care tocmai asta a făcut, a fost un politruc. Junior, ce-i drept, dar tot un politruc.

Totuși, hai să lămurim lucrurile – cine sunt cei care trebuie lustrați cu această lege, iată, mai bună decât un detergent obișnuit?

Păi, este vorba despre cei care au avut funcții politice de conducere în PCR și în aparatul central, regional și raional al Partidului Muncitoresc Român. Se mai pot băga la mașina de spălat și membri supleanți ai Comitetului central al PCR, membrii Consiliului de Stat, ai Consiliului de Miniștri și... directorii de editură.


Care-i poanta cu directorii de editură... nu mă întrebați, poate e o săgeată trimisă spre Ion Iliescu. Mai bine zis, Ghinion Iliescu, pentru că am avut nenorocul ca această lege să vină prea târziu. Mult prea târziu. Atât de târziu încât e, cum am spus în titlu, o lustrație la un picior de lemn.

Ghici cine mai scapă de mașina de spălat?

Am făcut referire, mai demult, la un banc în care un vizitator în Africa de Sud, pe vremea apartheid-ului, a fost invitat să facă pipi de la balcon, în capul celor de jos, la un spectacol de operă, pe motiv că... se putea. Erau de altă culoare, deci „no problem”.

Plecând de aici, mă întreb cât timp vor continua românii să accepte să le facă pipi în cap actualii guvernanți doar pentru că sunt portocalii.

Dacă nu știți la ce mă refer, luați aminte și judecați cu propriul creier.

Șeful comisiei juridice a Camerei Deputaților, Daniel Buda, evident, PDL, a cerut plenului Camerei eliminarea din lege a textului privind lustrarea persoanelor care au deținut calitatea de șefi ai misiunilor diplomatice sau consulare în străinătate. Pe motiv că ar fi o eroare materială.

Au fost ceva vociferări din partea Opoziției însă legea a trecut prin mașina de vot cu modificările pe care le-a vrut Puterea. Altfel spus, portocalele iar s-au pișat în capul nostru. De ce? Pentru că, la fel ca în bancul cu pricina, pot s-o facă.

Cine e benefiarul direct al acestui pipi legislativ?

Păi... noul șef al spionilor, Teodor Meleșcanu. Despre care n-am chef să mai vorbesc în zicerea de față, pentru că nu reprezintă decât o altă fațetă a ceea ce face președintele Băsescu. Adică tot un fel de pipi în capul nostru, al tuturor celor care nu suntem la fel de portocalii ca urina domniei sale.

Utilitatea inutilității

Ok, am vorbit de una, de alta dar n-am pomenit nimic despre utilitatea unei asemenea legi.

La drept vorbind, nici nu știu ce ar fi de spus pentru că vine prea târziu. La fel de bine am putea da o lege care să-i pedepsească pe fanarioți. Sau pe Burebista, că a tăiat viile. Ori pe Glad sau pe Menumorut, că, vorbește lumea, ar fi fost cam misogini. Sau poate pe Vlad Țepeș, care nu folosea standardele ISO la țepele pe care le dădea unor demnitari ai vremii. Bine, el dădea țepe din altruism, în folosul poporului, nu ca țeparii de azi. Despre aventurile sexuale ale lui Ștefan cel Mare nu mai facem vorbire pentru că el a fost lustrat deja de Biserică. Acum e și mare... dar și sfânt. Chestie pe care n-o comentez, ci doar o amintesc așa, in contextul misterioaselor căi ale Legislativului.


Pe coordonate oarecum similare, cei vizați de actul normativ lustrativ sunt ori prea bătrâni ca să mai facă ceva, ori au plecat după Tătucul Stalin. Vreo câțiva sunt chiar atât de senili încât n-ar face diferența dintre Băsescu și Ceaușescu.

De fapt, să nu fim chiar atât de nedrepți cu bătrânele lipitori comuniste, pentru că mare diferență nu prea este. Decât de podoabă capilară, pe Ceaușescu l-a ocolit calviția. Dar nu i-a folosit la nimic pentru că tot a murit. De pneumonie. Știți, gloanțele celor din eșalonul doi au fost cam reci.

Ceea ce îmi provoacă un panseu referitor la manipularea îngrozitoare ce ne-a fost servită în timpul Revoluției și imediat după.

Să fie liniște!

În toată istoria lumii, de fiecare dată când s-a schimbat un sistem, „foștii” au fost epurați. Bine, asta spus așa, eufemistic, pentru că Revoluția Franceză a avut ghilotina, bolșevicii au avut gloanțele și gulagurile iar comuniștii noștri neaoși au avut Canalul și duba neagră din toiul nopții. Indiferent de metodă, rezultatul a fost același – „foștii” au fost eliminați. De cele mai multe ori, fizic. Iar acțiunea, oricât de brută și nefinisată, chiar a avut rezultate. Sistemul s-a schimbat și chiar și în ziua de azi îi mai simțim consecințele.

Hai totuși să vedem lucrurile și din cealaltă perspectivă – ce a fost după Decembrie1989?

Păi... a fost liniște.

A fost „Un președinte pentru liniștea noastră”.


Au fost panseluțe, plantate în liniște de mineri, printre bâtele cu care rupeau oasele gălăgioșilor din Piața Univesității.

A fost Bancorex.

A fost... și apoi n-a mai fost... flota.

A fost... și apoi n-a mai fost... industria românească.

A fost „Dormi liniștit, FNI veghează pentru tine”.

A fost „Dacă nu vă convine, să veniți să-mi numărați ouăle!”.

A fost Boc.

A fost Udrea.

A fost Roberta Anastase, care a furat, în văzul lumii, votul la o lege și a fost găsită mai curată, mai uscată, de procurorii portocalii.

Au fost regii asfaltului și împărații deszăpezirii.

Au fost un premier și un guvern desemnați în sfidarea celor mai elementare forme de procedură parlamentară și constituțională.

A fost și este Băsescu.

Și, peste toate, a fost și este un popor zăpăcit de hoțiile și corupția conducătorilor, care fac pipi, după cum le e placul, în capul viermilor cu drept de vot.

Oare când ne vom da seama că liniștea nu ne aduce nimic bun?!

În final, fac iarăși trimitere la înțelepciunea bunicii, Dumnezeu s-o ierte, care spunea că, în timp ce oamenii cumsecade nu au nicio problemă cu discuțiile, mai mult sau mai puțin gălăgiose, hoții preferă liniștea.

Mare atenție, așadar, la cei care fac apel la liniște! În politică și nu numai...

Un premier la... nudul gol

Motto:

Gândiți, deci existăm!

Dacă mi-ar fi spus cineva, ieri, că voi ajunge să scriu despre așa ceva, i-aș fi spus că nu e sănătos la cap.

Pe scurt, pentru cei care nu știu despre ce e vorba, fostul prim ministru, Emil Boc, a fost dat la televizor, în pielea goală, în timp ce se îmbrăca (sau dezbrăca), în vestiarul unei săli de fitness.

O fi bine? O fi rău? Păi... bine nu e. Dar nici rău nu e.

Nu vă grăbiți să dați cu parul sau, viceversa, să săriți în sus de bucurie.

În mod evident, chestiunea comportă niște aspecte care, la prima vedere, pot duce în derizoriu. Dar are și o latură pe care nu o vedem decât dacă ne punem puțin neuronii la treabă.

Un show păcătos

Așa se intitulează chestia aia pe care unii o numesc emisiune, la Antena 1, în care s-au difuzat imaginile cu pricina. Însă n-aș vrea să o fac acum pe lupul moralist – atât timp cât există audiență pentru așa ceva, șoul respectiv o să fie difuzat.

Prima întrebare ar fi: este imoral că s-au dat imaginile cu pricina pe un post de televiziune?

În mod cert, da. Să arăți un om îmbrăcat în... pielea goală nu prea ar fi pe gustul preotului care ține predica în fața enoriașilor, duminica, la biserică. Mai ales că omul cu pricina a fost filmat pe ascuns. În plus, imaginile nu au nici măcar valențe de ordin estetic, pentru că domnul Boc trebuie să mai meargă ceva timp la sală pentru a arăta în formă. Nu știu dacă chiar la aceeași sală, pentru că, iată, pereții par a fi făcuți din microbeton. Sau videobeton, ca să respect adevărul istoric.

A doua întrebare ar fi: este ilegal?

Păi... nu prea este. Constituția în vigoare garantează libertatea de exprimare, chiar dacă aceasta, iată, capătă aspecte care ar face-o pe mama-mare să spună „Nepoate, a venit vremea de apoi!”

Dacă avem impresia că suntem un popor de tâmpiți, care își arată bucile goale în public, să ne gândim totuși la faptul că democrația vine, la pachet, cu tot felul de lucruri nu tocmai pe placul popei. O țară, un popor, la urma urmei, o întreagă nație nu este formată numai din profesori de etică, cu studenții aferenți.

După cum se poate vedea, plenar, pe la tv.

Lanțul este format din verigi

Un vechi proverb chinezesc spune că „Niciun lanț nu e mai puternic decât veriga lui cea mai slabă”. Mare dreptate au urmașii lui Confucius și nu avem cum să-i contrazicem. Decât, poate, dacă mai aveți degetul mare de la picior opozabil.

Pentru cei care nu cunosc lanțul ierarhic al unui post de televiziune, poate că ar fi bine să facem puțină lumină. Cum ajung astfel de imagini pe post?

În primul rând, cel care a filmat contactează, prin diverse mijloace, un reprezenant al postului. Acesta, la rândul său, își informează colegii sau șefii, după caz. Află, după un timp, și realizatorul emisiunii. În cele din urmă, ca să nu fac acum chiar toată teoria chibritului, producătorul emisiunii hotărăște dacă să dea sau nu imaginile cu pricina pe post. În cazul în care emisiunea se cheamă „Un show păcătos”, totul cade mănușă. Și face audiență, indiferent ce spun unii sau alții.

În plus, cel filmat la puța goală este un individ nu tocmai pe placul Antenelor. Doar dacă ați trăit pe Marte, în ultimii ani, ați putea să puneți la îndoială această aserțiune. Sau puteți dezvoltați ideea cu degetul opozabil.

Orice om de bun simț s-ar întreba totuși, pe bună dreptate, cui folosește o asemenea expunere nudă?

Ei bine, aici e o altă discuție.

Ne dați ori nu ne dați? Pe post...

În ceea ce mă privește, m-am confruntat, de-a lungul vremii, cu multe astfel de dileme – dăm sau nu dăm pe post materialul cu pricina?

Așa cum mulți dintre foștii mei subalterni își aduc aminte, pe vremea când conduceam redacțiile în care am activat, aveam o vorbă: „Și ce-i cu asta? Cu ce-l împiedică pe respectivul demnitar să-și facă treaba faptul că are o amantă pe strada X? Sau că e homosexual? Sau că nevastă-sa e cam rea de muscă?”.

Dacă răspunsul era negativ (așa cum a fost și cazul, de vreo două ori), n-am dat pe post materialele cu pricina. Uneori, chiar în ciuda insistențelor patronului, căruia i-am prezentat alternativa demisiei. Dacă aveți impresia că mă dau balenă în chiuvetă, oamenii încă mai trăiesc și pot depune mărtuirie.


De altfel, într-unul din cazuri, mi-am și luat-o, cum ar spune telespectatorii fideli ai șoului păcătos.


Adică demisia mi-a fost acceptată. La momentul respectiv am stat puțin pe bară, platindu-mi mai greu decât de obicei întreținerea, timp de vreo câteva luni. Însă, privind retrospectiv, a fost una din cele mai bune mișcări pe care le-am făcut în carieră. A fost, dacă vreți, proverbialul șut în fund, care te propulsează nesperat de mult înainte. Iar pe mine m-a dus până în America.


Trebuie să recunosc, cu sportivitate, că aici nu e doar efectul primilor șapte ani de acasa ci, în primul rând, consecința învățăturilor de la școala BBC, care mi-au dat o cu totul altă perspectivă asupra felului în care scrii despre cineva, figură publică ori ba, ca jurnalist. A fost o lecție pe care am învățat-o "The hard way", cum ar spune fostul meu trainer englez. Dar nu insist, nu e subiectul zicerii de față.

Piatra din baltă


Revenind la ce nu am dat publicității, deși aveam ce, unde și, mai ales, puterea de decizie, inutil să spun că unii dintre reporterii, redactorii sau cameramanii pe care îi păstoream nu au avut cuvinte tocmai frumoase, pe la colțurile redacției însă în mod cert, prin această poziție, am scutit conducerea postului de un proces, cu despăgubirile aferente.

Dar cel mai important, din punctul meu de vedere, este că n-am nenorocit un om, refuzând astfel să mă fac trompeta celor care l-ar fi vrut, pe respectivul, cu botul pe labe. Nimeni nu câștigă un război cu presa, oricâtă dreptate ar avea. Așa cum, se pare, președintele Băsescu încă n-a înțeles.

O minciună propagată pe media de un reporter prost, manipulat de indivizi interesați, este ca proverbiala piatră aruncată în baltă, pe care n-o pot scoate nici cel mai înțelept membru al comunității.


Dacă gazetarul o face însă în cunoștință de cauză, intrând cu cizmele peste imaginea publică a unei persoane nevinovate (sau cu o vină discutabilă), asta e o altă poveste și ține de gradul de moralitate al respectivului jurnalist.


Din păcate, prea mulți dintre foștii mei colegi de breaslă se încadrează în această ultimă categorie. Știu, explicații există: copii de hrănit, facturi de plătit la întreținere, rate de achitat la bancă etc. Nu-i așa că e desprins parcă din "Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa!"


Or fi sau n-or fi acestea argumente pentru un linșaj mediatic?


Voi ce credeți?


Eu zic că nu. Și, din punctul meu de vedere, asta face diferența dintre om și dobitoace.

Un alt lanț, verigi mai grele

Haideți acum să stăm puțin strâmb și să judecăm drept - e la mintea cocoșului că cel care a filmat este ori un apropiat al fostului premier, ori un membru al personalului sălii, ori poate chiar unul din ofițerii care au în sarcină paza demnitarului. Bine, ca să fim corecți, ar mai fi o posibilitate – un paparazzo ascuns într-un dulap.

Unul din amicii cu care am discutat povestea a emis o ipoteză interesantă - poate chiar Băsescu ar fi în spatele întâmplării.


Emițătorul acestei ziceri afirma că, în felul ăsta, președintele pregătea debarcarea lui Boc pentru cazul în care ex-premierul s-ar fi încăpățânat să rămână la Palatul Victoria. Personal, nu agreez această ipoteză dar... mai știi?! Băsescu a demonstrat că e un individ cu o apetență aproape maladivă pentru jocuri de alcov.

În fine, oricare ar fi cel care a făcut înregistrarea cu pricina, ne putem gândi, la modul cel mai serios că, în loc de cameră, putea fi un pistol. Sau ceva explozibili. Sau... mă rog, v-ați prins de poantă. Ceea ce dă cu totul alte conotații întregii povești.

Așa-i că nu e chiar atât de simplă treaba asta cu premierul dat la tv, în cucul gol?

Gradele de comparație ale imoralității

Revenind puțin la chestiunile de moralitate, prima reacție este să înfierezi difuzarea acelor imagini așa, cu o mânie ce aduce aminte de o comunitate amish. Și totuși...

Dacă gândim puțin la rece, ce e mai imoral? Să-l văd pe Boc așa cum l-a făcut natura sau să-l văd pe Traian Băsescu bătându-și joc de un popor întreg? Să văd imagini cu primul demnitar din Guvern în pielea goală sau să o văd pe Elena Udrea explicându-ne cum e cu democrația? Să-l văd pe fostul premier în curul gol, zis așa, pe românește, sau să-l văd pe Robert Turcescu, la B1TV (pardon de expresie), cum pupă respectiva parte a corpului Puterii în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu?

Ori, la fel de dubios, cum naiba de a comentat imaginile cu nudistul de la Palatul Victoria, în direct, unul din liderii Opoziției?

Aici se cuvine o remarcă – ori Crin Antonescu are consilieri proști, ori are consilieri interesați să-l facă de caca. Ar mai fi și o a treia explicație, o inabilitate a liderului liberal, care o fi crezut că mai culege ceva voturi de-ale celor care urmăresc emisiunea cu pricina. În fond, voturile unui dobitoc sau ale unei toante care urmăresc asemenea emisiuni fac taman cât ale celor cu șapte licențe și trei doctorate.

Dacă puteți alege între una și alta dintre dilemele expuse mai sus, ferice de voi. Pe mine, personal, mă pun pe gânduri, la modul cel mai serios. Rețineți că n-am pomenit un cuvânt, mai sus, depre orgia mafiotă a spolierii României, de felul criminal în care a fost tratată năpasta albă căzută peste țară și nici măcar n-am amitit despre epitetele cu care ne gratulează reprezentanții Puterii, pe aceleași televiziuni dar în emisiuni „serioase”.


Cred că abia acestea ar fi superlativele imoralității, ca să ne menținem așa, într-o paradigmă gramaticală.

P.S.

N-am urmărit emisiunea despre care fac vorbire. Dar m-am documentat temeinic apoi, după ce am auzit o vecină hlizindu-se, pe scara blocului, că l-a văzut pe Boc în fundul gol.

Da, ați ghicit, este vorba despre gospodina care l-a reclamat pe vecinul de la trei că vine acasă cu amanta, din când în când, și că nu o trece la întreținere.

Eternul și fascinantul Gyges. Mereu și mereu...

Motto:
Gândiți, deci existăm!

Zicerea de față îmi este prilejuită nu de o contemplare alegorică a timpului scurs de la scrierile lui Platon ci de numele primului demnitar guvernamental. Ați ghicit, este vorba despre Mihai Răzvan Ungureanu. Adică MRU, cum îl cunosc mulți dintre cei pe care îi guvernează de vreo câteva zile.

Recentele lui afirmații, cum că românii sunt puturoși și nu se dezgroapă singuri din zăpadă, mi-au adus aminte de o situație de acum câțiva ani, când caracterul băiatului frumușel și deștept a ieșit la iveală într-un fel care nu-l prea onorează.

Episodul cu pricina pare să nu fie singular. Ba, din contră, cu cât cauți mai multe despre MRU... afli tot felul de lucruri nu tocmai la locul lor.

Să nu uit – dedic materialul de față Danei, care, cu comentariile ei inteligente și de bun simț, mi-a dat un impuls spre a-mi pune timpul și neuronii la treabă. Multumesc mult, Dănuța! J

Un băiat deștept. Pe bune!

L-am cunoscut pe actualul premier în facultate. Apoi, după ceva timp, l-am întâlnit prin intermediul tatălui său, un reputat profesor universitar, deținător, într-o perioadă, al demnității de viceprimar al Iașului.

În mod cert și indiscutabil, omul are niște calități. E distins și curtenitor, politicos și instruit. Pe lângă acestea, pare să fie și discret, calitate care, orice s-ar spune, este extrem de utilă unui șef al spionajului. Să menționăm și o inteligență nativă, dezvoltată, oarecum firesc, într-o familie de intelectuali evrei.

MRU mai este și un fin meloman.

Cel puțin așa îl recomandă prezența, în 1996, la Serata TV a regretatului Iosif Sava, de la TVR. Bine, actualul premier a fost invitat în calitate de istoric și bursier la Londra, la vremea respectivă dar se cuvine să menționăm legătura. Pentru că emisiunea era, în fond, una despre muzică. Faptul că unul din subiectele emisiunii a fost „istoria judecată după sex” poate fi doar o tușă de culoare. Sau nu, cum ar spune cei care susțin că gusturile sexuale ale premierului tinde spre zone care au intrat în dezbatera publică românească mai de curând, de când cu intrarea în UE. Să nu le dăm importanță, poate că vorbește doar invidia din ei.

Se cuvine să menționez aici și calitățile de ordin oarecum... material.

La mijlocul anului trecut, în declarația de avere a proaspătului șef de executiv erau menționate trei terenuri în județele Prahova, Ilfov și Ialomița, de câteva hectare. La acestea se adaugă un apartament în Iași și o casă de aproape 300 de metri pătrați în Voluntari. Informațiile sunt publice și se pot găsi pe internet. Dacă nu merge, dați refresh. Sper să nu pățiți ca mine... dar să nu anticipăm, veți citi mai la vale ce și cum.

Financiar, MRU nu stă tocmai prost dar, comparativ cu politicienii zilelor noastre, e un neica nimeni. Ce altceva ai putea spune despre o avere de 12.000 de euro și 28.000 RON? Bașca niște datorii de prin 2006, de vreo 84.500 de euro și 54.482 RON.

A fi sau a nu fi. Mason...

Nu știu câtă legătură are evoluția lui MRU cu apartenența la o lojă masonică. Menționez ideea doar pentru că am auzit-o într-o discuție purtată cu foști niște colegi din presă, prin 2008, actualmente oameni care se chinuie să țină o afacere pe picioare. Chestiune cam dificilă dacă nu ai vreo Mătușă Tamara sau carnet de partid.

Iată că evenimentele recente mi-au reactivat neuronii și, dacă stăm puțin să ne gândim - și să dăm crezare unor anumite surse – subiectul nu e chiar fără predicat.

Dintre miniștrii de externe ai României, e de notorietate că Adrian Năstase, Teodor Meleșcanu, Andrei Pleșu, Adrian Severin și Mircea Geoană au fost masoni. Să nu-i uităm pe Călin Popescu Tăriceanu, Petre Roman și Dinu Patriciu. Bine, ultimul nu e și nu a fost ministru dar... v-ați prins, era de menționat. Mai ales că, potrivit unor surse din presă, i-a fost sponsor lui MRU în anumite faze ale devenirii sale intelectuale.

Bine, dar ce legătură are masoneria cu MRU, v-ați putea întreba, pe bună dreptate?

Păi... cam are.

Tatăl lui, profesorul Ștefan Ungureanu, este și el mason. Nu știu dacă asta l-a propulsat în funcția de viceprimar al Iașului însă e clar că i-a deschis niște uși. Pe care, spun gurile rele, le-a folosit și pentru a-și promova fiul în diverse poziții și demnități.

Eu cred ca Moș Crăciun, Bau Bau și Baba Cloanța există. Așa că resping gândul că masoneria a avut o contribuție la ascensiunea fulminantă a lui MRU.

Să revenim în realitate și să ne aducem aminte că, în 2007, după episodul jenant în care și-a dat demisia din funcția de minstru de externe, MRU a fost propus ca director al Seviciului de Informații Externe. Iar astăzi e premier.

Trebuie să recunoaștem, e o chimie interesantă, cu totul alta decât cea predată de Ungureanu senior la universitatea din Iași. Poate că, mai degrabă, este o alchimie, la fel de interesantă.

Evident, toate aceste ingrediente se amestecă, într-un mod extrem de fericit, în creuzetul ascensiunii lui MRU. Și aceasta în condițiile în care, în România ultimilor ani, multe eminențe cenușii sunt fugărite aiurea, de președinte. Sau ținute într-o cruntă mizerie materială, de mafia de partid și de stat.

Partea întunecată a Forței

În continuare, nu mă voi adresa fanilor Starwars, așa cum ar părea din intertitlul de mai sus, ci voi creiona o latură mai puțin plăcută a lui MRU. Și nu mă refer aici la întrebarea care flutură pe buzele tuturor politicienilor din România: „Oare ce știe MRU despre mine și afacerile mele?!”

La o răsfoire atentă a istoriei recente, relatările nu tocmai flatante par să fie mai multe decât cele favorabile noului premier al României.

Astfel, prospătului șef de guvern i se pune în cârcă o oarecare orientare excesivă spre propria carieră, în dauna rezultatelor favorabile țării al cărei cetățean este.

În lista reproșurilor la adresa lui MRU găsim ceea ce unii jurnaliști și oameni politici consideră a fi o contribuție devastatoare în cazul recuperării patrimoniului Fundației „Gojdu”, unde Ungaria a câștigat în mod nesperat și contra tuturor probabilităților uriașul patrimoniu imobiliar și financiar al celui care a fost filantropul, avocatul și omul de cultură Emanuil Gojdu. Să nu-i fi folosit prea bine limba maghiară, a cărei cunoștință o menționează în CV?

Apoi, faptul că nu respectă instituțiile statului și ierarhia lor.


Cum altfel poate fi privit episodul cu răpirea celor trei jurnaliști români în Irak, doi dintre ei oameni cu care am lucrat, cu ani în urmă, la Prima TV, în București? În fond, aceasta i-a adus și demiterea din funcția de ministru de externe, premierul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu reproșându-i că l-a informat mai întâi pe Traian Băsescu și apoi pe el. Deși MRU semnase o fișă a postului în care se menționa altceva.

La lista de mai sus se poate adăuga, printre multe altele, și un subiect mai soft dar la fel de tulburător pentru orice deținător de CNP – afirmația lui MRU, din 2006, când spunea că peste Prut se vorbește o variantă a limbii române, așa numita ‚light romanian’, sau ‚româna ușoară’. Chestiune care l-a nemulțumit până și pe Andrei Pleșu, cel care l-a propulsat în poziția de secretar de stat la Externe și care afirma, după ceva timp și oarece reflecții tardive, într-o zicere în presă, că MRU nu știe când să se oprească, în urmărirea scopurilor personale. Dar i-a prevăzut o ascensiune fulminantă pe scena politică, chiar dacă are rezultate în acest domeniu care tind, asmptotic, spre zero.

Coincidențe. Sau poate nu...

Un lucru curios care s-a petrecut pe durata documentării pentru prezentul material a fost lipsa unor pagini de internet pe care apăreau informații nu tocmai favorabile lui MRU.

Astfel, putem cita acest site, unde se face referire la un material despre o oarece confuzie ciudată între români și romi.

Să nu uităm și de acest material legat de o sumă de eșecuri ale diplomației, cu legătură evidentă la MRU.

Însă în mod deosebit aș fi vrut să accesez situl acesta, unde fostul purtător de cuvânt al SRI, Nicolae Ulieru aduce acuzații extrem de grave la adresa premierului în exercițiu. Mi-aș fi dorit să pot citi în amănunt ce au scris jurnaliștii de la Napoca News pentru că, dacă există dovezi că un demnitar român de un asemenea rang este agent al unei puteri străine, situația este de o gravitate extremă. Ghici ghicitoarea lui Băsescu: care e puterea străină cu pricina? Nu vreau să vă jignesc inteligența așa că, daca citiți cu atenție acest text, o veți identifica destul de ușor.

Îmi doresc ca, la ora la care accesați această pagină, linkurile cu pricina să fie reactivate, cumva. Mie nu mi-a ieșit.

Episodul cu Poliția Rutieră

Trebuie să recunosc cu sportivitate că, până acum mai bine de zece ani, l-am privit cu simpatie și admirație pe actualul numărul unu de la Palatul Victoria. Nici n-am avut alt motiv, dacă mă gândesc la întâlnirile directe, prilejuite de meseria de gazetar. Bine, era pe undeva o umbră de reproș, cauzată de o oarece aroganță ținută cumva sub control dar, într-o epocă în care mai marii zilei din politică erau de o nesimțire crasă, MRU părea întruchiparea decenței. Aduceți-vă aminte doar de replicile și observațiile lui Adrian Năstase la adresa colegilor parlamentari. Să nu mai spunem de cele adresate jurnaliștilor, mai ales cele pe care anglo-saxonii le-ar încadra, cu siguranță, la categoria "smart ass".

MRU a căzut de pe piedestal, pentru mine, în momentul în care am văzut, la o emisiune tv, o apariție a lui total în disonanță cu ceea ce susține acum presa pro Putere.

Iată faptele.

Pe un post tv, din păcate nu mai rețin acum care, erau prezentați șoferi care încalcă regulile de circulație. Apare, la un moment dat, și MRU, la volanul unui jeep. Să fi depășit viteza legală? Să fi trecut pe roșu? Chiar nu mai are importanță. Dar felul în care i-a vorbit polițistului cu pricina m-a deranjat profund. „Tu știi cine sunt eu?!”, îl chestiona, de sus, proaspătul premier pe agentul de circulație. Ceea ce nu știa demnitarul era că polițistul are un microfon asupra lui și că este filmat de peste drum.. Logosul a continuat cu multe altele, din aceeași categorie de beizadea cu fițe de vedetă. Sau de manelist. Sau de „jmecher” de cartier. Sau de... completați voi, nu mai lungesc textul cu asemnea mențiuni nedemne de prima funcție în Executiv.

Hoților le place noaptea

La prima vedere, episodul descris mai sus, cu încălcarea unor banale reguli de circulație, nu pare important. Poate că era teribilismul unui tânăr ajuns, prin arderea unei mulțimi de etape, secretar de stat de la Ministerul de Externe. Însă, dacă ne gândim puțin și ne mai amintim și de mitul lui Gyges, începem să privim cu alți ochi traiectoria mai mult sau mai puțin vizibilă a lui MRU.

Poate că, la fel ca și ciobanul din Lydia antică, s-a obișnuit prea mult să întoarcă inelul care te face nevăzut. Și, de aici, din cauza caracterului său egoist, a venit și disprețul pentru regulile comunității. Mă refer, desigur, la păstorul din antichitate.

La urma urmei, câți dintre noi rezistă tentației de a obține orice, pe nedrept, fără prea multe remușcări și fără a se gândi la consecințe?

Această ultimă întrebare nu e chiar retorică. Bunica, Dumnezeu să o ierte, avea un răspuns, dat de înțelepciunea vârstei: „Nepoate, hoților le place noaptea. De ce, mama-mare? Pentru că nu-i vede nimeni, măi nepoate!”

Să sperăm că povestea lui MRU nu se va termina ca în mitul lui Platon.

Pentru cei care nu-și mai aduc aminte de la școală (scuze celorlalți), să amintim că povestea o găsim în Cartea a doua a „Republicii” lui Platon.

Pe scurt, ciobanul nostru ajunge, după afișarea acestor calități, date de inel, să fie trimis printre solii regelui. Mai pe înțelesul tuturor, ajunge spion. Numai că Gyges îl înșeală pe rege. Și îl înșeală, la propriu, cu regina, după care îi mai plănuiește și moartea, împreună cu proaspăta amantă, pentru a-i lua puterea.

Să sperăm că MRU n-a găsit inelul cu pricina. Altfel, regele va avea zilele numărate. Mereu...