Un premier la... nudul gol

Motto:

Gândiți, deci existăm!

Dacă mi-ar fi spus cineva, ieri, că voi ajunge să scriu despre așa ceva, i-aș fi spus că nu e sănătos la cap.

Pe scurt, pentru cei care nu știu despre ce e vorba, fostul prim ministru, Emil Boc, a fost dat la televizor, în pielea goală, în timp ce se îmbrăca (sau dezbrăca), în vestiarul unei săli de fitness.

O fi bine? O fi rău? Păi... bine nu e. Dar nici rău nu e.

Nu vă grăbiți să dați cu parul sau, viceversa, să săriți în sus de bucurie.

În mod evident, chestiunea comportă niște aspecte care, la prima vedere, pot duce în derizoriu. Dar are și o latură pe care nu o vedem decât dacă ne punem puțin neuronii la treabă.

Un show păcătos

Așa se intitulează chestia aia pe care unii o numesc emisiune, la Antena 1, în care s-au difuzat imaginile cu pricina. Însă n-aș vrea să o fac acum pe lupul moralist – atât timp cât există audiență pentru așa ceva, șoul respectiv o să fie difuzat.

Prima întrebare ar fi: este imoral că s-au dat imaginile cu pricina pe un post de televiziune?

În mod cert, da. Să arăți un om îmbrăcat în... pielea goală nu prea ar fi pe gustul preotului care ține predica în fața enoriașilor, duminica, la biserică. Mai ales că omul cu pricina a fost filmat pe ascuns. În plus, imaginile nu au nici măcar valențe de ordin estetic, pentru că domnul Boc trebuie să mai meargă ceva timp la sală pentru a arăta în formă. Nu știu dacă chiar la aceeași sală, pentru că, iată, pereții par a fi făcuți din microbeton. Sau videobeton, ca să respect adevărul istoric.

A doua întrebare ar fi: este ilegal?

Păi... nu prea este. Constituția în vigoare garantează libertatea de exprimare, chiar dacă aceasta, iată, capătă aspecte care ar face-o pe mama-mare să spună „Nepoate, a venit vremea de apoi!”

Dacă avem impresia că suntem un popor de tâmpiți, care își arată bucile goale în public, să ne gândim totuși la faptul că democrația vine, la pachet, cu tot felul de lucruri nu tocmai pe placul popei. O țară, un popor, la urma urmei, o întreagă nație nu este formată numai din profesori de etică, cu studenții aferenți.

După cum se poate vedea, plenar, pe la tv.

Lanțul este format din verigi

Un vechi proverb chinezesc spune că „Niciun lanț nu e mai puternic decât veriga lui cea mai slabă”. Mare dreptate au urmașii lui Confucius și nu avem cum să-i contrazicem. Decât, poate, dacă mai aveți degetul mare de la picior opozabil.

Pentru cei care nu cunosc lanțul ierarhic al unui post de televiziune, poate că ar fi bine să facem puțină lumină. Cum ajung astfel de imagini pe post?

În primul rând, cel care a filmat contactează, prin diverse mijloace, un reprezenant al postului. Acesta, la rândul său, își informează colegii sau șefii, după caz. Află, după un timp, și realizatorul emisiunii. În cele din urmă, ca să nu fac acum chiar toată teoria chibritului, producătorul emisiunii hotărăște dacă să dea sau nu imaginile cu pricina pe post. În cazul în care emisiunea se cheamă „Un show păcătos”, totul cade mănușă. Și face audiență, indiferent ce spun unii sau alții.

În plus, cel filmat la puța goală este un individ nu tocmai pe placul Antenelor. Doar dacă ați trăit pe Marte, în ultimii ani, ați putea să puneți la îndoială această aserțiune. Sau puteți dezvoltați ideea cu degetul opozabil.

Orice om de bun simț s-ar întreba totuși, pe bună dreptate, cui folosește o asemenea expunere nudă?

Ei bine, aici e o altă discuție.

Ne dați ori nu ne dați? Pe post...

În ceea ce mă privește, m-am confruntat, de-a lungul vremii, cu multe astfel de dileme – dăm sau nu dăm pe post materialul cu pricina?

Așa cum mulți dintre foștii mei subalterni își aduc aminte, pe vremea când conduceam redacțiile în care am activat, aveam o vorbă: „Și ce-i cu asta? Cu ce-l împiedică pe respectivul demnitar să-și facă treaba faptul că are o amantă pe strada X? Sau că e homosexual? Sau că nevastă-sa e cam rea de muscă?”.

Dacă răspunsul era negativ (așa cum a fost și cazul, de vreo două ori), n-am dat pe post materialele cu pricina. Uneori, chiar în ciuda insistențelor patronului, căruia i-am prezentat alternativa demisiei. Dacă aveți impresia că mă dau balenă în chiuvetă, oamenii încă mai trăiesc și pot depune mărtuirie.


De altfel, într-unul din cazuri, mi-am și luat-o, cum ar spune telespectatorii fideli ai șoului păcătos.


Adică demisia mi-a fost acceptată. La momentul respectiv am stat puțin pe bară, platindu-mi mai greu decât de obicei întreținerea, timp de vreo câteva luni. Însă, privind retrospectiv, a fost una din cele mai bune mișcări pe care le-am făcut în carieră. A fost, dacă vreți, proverbialul șut în fund, care te propulsează nesperat de mult înainte. Iar pe mine m-a dus până în America.


Trebuie să recunosc, cu sportivitate, că aici nu e doar efectul primilor șapte ani de acasa ci, în primul rând, consecința învățăturilor de la școala BBC, care mi-au dat o cu totul altă perspectivă asupra felului în care scrii despre cineva, figură publică ori ba, ca jurnalist. A fost o lecție pe care am învățat-o "The hard way", cum ar spune fostul meu trainer englez. Dar nu insist, nu e subiectul zicerii de față.

Piatra din baltă


Revenind la ce nu am dat publicității, deși aveam ce, unde și, mai ales, puterea de decizie, inutil să spun că unii dintre reporterii, redactorii sau cameramanii pe care îi păstoream nu au avut cuvinte tocmai frumoase, pe la colțurile redacției însă în mod cert, prin această poziție, am scutit conducerea postului de un proces, cu despăgubirile aferente.

Dar cel mai important, din punctul meu de vedere, este că n-am nenorocit un om, refuzând astfel să mă fac trompeta celor care l-ar fi vrut, pe respectivul, cu botul pe labe. Nimeni nu câștigă un război cu presa, oricâtă dreptate ar avea. Așa cum, se pare, președintele Băsescu încă n-a înțeles.

O minciună propagată pe media de un reporter prost, manipulat de indivizi interesați, este ca proverbiala piatră aruncată în baltă, pe care n-o pot scoate nici cel mai înțelept membru al comunității.


Dacă gazetarul o face însă în cunoștință de cauză, intrând cu cizmele peste imaginea publică a unei persoane nevinovate (sau cu o vină discutabilă), asta e o altă poveste și ține de gradul de moralitate al respectivului jurnalist.


Din păcate, prea mulți dintre foștii mei colegi de breaslă se încadrează în această ultimă categorie. Știu, explicații există: copii de hrănit, facturi de plătit la întreținere, rate de achitat la bancă etc. Nu-i așa că e desprins parcă din "Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa!"


Or fi sau n-or fi acestea argumente pentru un linșaj mediatic?


Voi ce credeți?


Eu zic că nu. Și, din punctul meu de vedere, asta face diferența dintre om și dobitoace.

Un alt lanț, verigi mai grele

Haideți acum să stăm puțin strâmb și să judecăm drept - e la mintea cocoșului că cel care a filmat este ori un apropiat al fostului premier, ori un membru al personalului sălii, ori poate chiar unul din ofițerii care au în sarcină paza demnitarului. Bine, ca să fim corecți, ar mai fi o posibilitate – un paparazzo ascuns într-un dulap.

Unul din amicii cu care am discutat povestea a emis o ipoteză interesantă - poate chiar Băsescu ar fi în spatele întâmplării.


Emițătorul acestei ziceri afirma că, în felul ăsta, președintele pregătea debarcarea lui Boc pentru cazul în care ex-premierul s-ar fi încăpățânat să rămână la Palatul Victoria. Personal, nu agreez această ipoteză dar... mai știi?! Băsescu a demonstrat că e un individ cu o apetență aproape maladivă pentru jocuri de alcov.

În fine, oricare ar fi cel care a făcut înregistrarea cu pricina, ne putem gândi, la modul cel mai serios că, în loc de cameră, putea fi un pistol. Sau ceva explozibili. Sau... mă rog, v-ați prins de poantă. Ceea ce dă cu totul alte conotații întregii povești.

Așa-i că nu e chiar atât de simplă treaba asta cu premierul dat la tv, în cucul gol?

Gradele de comparație ale imoralității

Revenind puțin la chestiunile de moralitate, prima reacție este să înfierezi difuzarea acelor imagini așa, cu o mânie ce aduce aminte de o comunitate amish. Și totuși...

Dacă gândim puțin la rece, ce e mai imoral? Să-l văd pe Boc așa cum l-a făcut natura sau să-l văd pe Traian Băsescu bătându-și joc de un popor întreg? Să văd imagini cu primul demnitar din Guvern în pielea goală sau să o văd pe Elena Udrea explicându-ne cum e cu democrația? Să-l văd pe fostul premier în curul gol, zis așa, pe românește, sau să-l văd pe Robert Turcescu, la B1TV (pardon de expresie), cum pupă respectiva parte a corpului Puterii în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu?

Ori, la fel de dubios, cum naiba de a comentat imaginile cu nudistul de la Palatul Victoria, în direct, unul din liderii Opoziției?

Aici se cuvine o remarcă – ori Crin Antonescu are consilieri proști, ori are consilieri interesați să-l facă de caca. Ar mai fi și o a treia explicație, o inabilitate a liderului liberal, care o fi crezut că mai culege ceva voturi de-ale celor care urmăresc emisiunea cu pricina. În fond, voturile unui dobitoc sau ale unei toante care urmăresc asemenea emisiuni fac taman cât ale celor cu șapte licențe și trei doctorate.

Dacă puteți alege între una și alta dintre dilemele expuse mai sus, ferice de voi. Pe mine, personal, mă pun pe gânduri, la modul cel mai serios. Rețineți că n-am pomenit un cuvânt, mai sus, depre orgia mafiotă a spolierii României, de felul criminal în care a fost tratată năpasta albă căzută peste țară și nici măcar n-am amitit despre epitetele cu care ne gratulează reprezentanții Puterii, pe aceleași televiziuni dar în emisiuni „serioase”.


Cred că abia acestea ar fi superlativele imoralității, ca să ne menținem așa, într-o paradigmă gramaticală.

P.S.

N-am urmărit emisiunea despre care fac vorbire. Dar m-am documentat temeinic apoi, după ce am auzit o vecină hlizindu-se, pe scara blocului, că l-a văzut pe Boc în fundul gol.

Da, ați ghicit, este vorba despre gospodina care l-a reclamat pe vecinul de la trei că vine acasă cu amanta, din când în când, și că nu o trece la întreținere.