Ultimele clipe de libertate

Zilele acestea e o grămadă de tensiune pe rețelele de socializare, plecând de la masacrul din Franța. Argumentele pro și contra zboară în toate părțile, mai ceva ca gloanțele ucigașilor. Prea puțină lume vede însă imaginea de ansamblu și aproape toți se bălăcăresc în glodul călduț și confortabil al imediatului, al facilului.

Mă gândesc, cu tristețe și compasiune pentru generațiile viitoare, că internetul și noile media își trăiesc ultimele momente de libertate. Așa cum au pățit și ziarele, radioul și televiziunea, la timpul lor.

Motto:

Gândiți, deci existăm!

Ciorovăială la perspectiva broaștei

Tuturor celor care spun că ziariștii de la „Charlie Hebdo” au fost uciși de teroriști descreierați sau, pe de altă parte, că și-au făcut-o cu mâna lor, vă spun, deopotrivă, că vă agitați și vă certați aiurea, fără să băgați de seamă că...

...totul se întâmpla pentru un motiv. De la uciderea celor oameni și până la masacrul din Pakistan, unde peste o sută de copii și adolescenți au fost uciși la fel de mișelește dar, așa cum spunea bunul meu prieten, Florin Antohi, masacrul asiatic a ieșit rapid din peisajul media, fără beneficiul a mai mult de un titlu, cel mult două, pe la jurnalele de seară.

Când spui "Nu exista justificări pentru omor!" trebuie sa te mai gândești o data. Pentru că, din contră, există!

Există, în primul rând, pentru cei care ucid. Apoi, mai există pentru cei care ii trimit la treaba pe cei care ucid. Și, nu în ultimul rând – de fapt, în primul rând – există pentru cei care trag foloasele din afacerea morbidă despre care vorbim.

Dacă vrei, poți!

Cine are impresia că terorismul se poate opri cu flori la butoniera sau cu marșuri și campanii de imagine, se îmbată cu apă rece. Același efect îl au și bobocii de trandafiri introduși, cu mânuțe de copil, în țeava puștii unui soldat care stă de pază la Monumentul Eroului Necunoscut, lângă flacăra veșnică.

Terorismul, la fel ca și alte manifestări violente, ce clamează vieți nevinovate, nu se poate opri decât cu măsuri care să le stopeze la sursă. Evident, cu condiția esențială de a se dori stoparea fenomenului. Pentru că, în anumite circumstanțe, câteva morți spectaculoase, afișate in toate media, sunt chiar utile pentru unele agende. Cele care nu prea sunt publice, desigur.

Expresia „Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase” nu e de azi, de ieri ci doar a căpătat noi valențe, pe măsura progresului tehnologic.

A patra sau a șasea? Chiar nu mai contează…

Presa, a patra putere in stat? Deci nu a șasea, cum se spunea cineva, într-o postare pe Facebook...

Mă faceți să râd!

După mai mult de 20 de ani și câteva țări în care am lucrat și publicat diverse prin branșă, vă pot spune, cu mâna pe inimă, că presa nu mai este o putere în sine de foarte mult timp. Ci doar "chestie", care variază de la nivelul de gazetă de perete pana la cel de bătăuș. De cartier, de oraș, de județ… etc., depinde de cât de adânc e buzunarul celui care plătește muzica.

Excepțiile sunt atât de rare încât nu au nicio relevanță. Si, evident, nicio putere. Mai ales in stat. Iar dacă apar, cumva, freelanceri cu pretenții etice și deontologice, sunt rapid „rezolvați” cu tot felul de momeli, de la diverse privilegii și până la sinecuri, stipendii sau scutiri de taxe și impozite.

În puținele situații în care respectivii mai și cred în ceea ce propovăduiesc și n-a fost doar un exercițiu de marketing sau de PR, câțiva cetățeni, cu drept de vot și cu prea puține înclinații spre filozofie, livrează prompt ceva amenințări fizice. Care variază și ele, de la pumni în gură și prezoane deșurubate până la inexplicabile explozii de la scăpări de gaze.

Suspecți de serviciu, cu fitilul scurt

Uneori, când lucrurile trebuie rezolvate rapid, glonțul e mai la îndemână dar are prostul obicei ca afacerea, petrecută în văzul lumii, trebuie mușamalizată, cumva. Iar teroriștii islamici sunt primii pe lista suspecților de serviciu.

Doamne ferește, a nu se înțelege că acești domni, domnișoare și doamne, care se ocupă cu aruncatul în aer de diverse chestii (uneori ei înșiși), ar fi niște îngerași, care plantează panseluțe între două bătrâne ajutate să treacă strada.

Pe de altă parte, nu trebuie să ai prea multe doctorate și diplome în psihologie aplicată ca să înțelegi că, dacă vrei să rezolvi o problema fără ca lumea să te poată arăta cu degetul, e mai simplu să dai vina pe unul supărat pe viață, cu fitilul scurt și neuroni puțini.

Când o cauți cu lumânarea…

Revenind la masacrul de la „Charlie Hebdo”, oricât ai fi de prins in fenomen, de o parte sau de alta, e o vorbă pe care n-o poți combate decât daca ești ușor trepanat - ai toată libertatea din lume să verifici câtă benzină mai ai în rezervor.

Nu e interzis de nicio lege, popa nu te afurisește și chiar nici Dumnezeu n-are nimic împotrivă, ba chiar te primește cu brațele deschise. Și, in anumite condiții, destul de repede.

Da, ai toate aceste libertăți însă nu la lumina unei lumânări. Pentru că, apoi, nu este foarte inspirat sa faci pe victima atunci când treaba se împute și iei foc sau sari in aer. Dacă totul se petrece și într-un depozit petrolier, lucrurile încep să fie cu adevărat greu de justificat.

Câinele de pază vs javra de serviciu

Nici astăzi nu se știu exact culisele Afacerii Watergate iar Woodward și Bernstein vor duce, cu siguranța, amănuntele în mormânt. Unoeri, oricât de celebru ai fi – sau poate tocmai de aceea – nu are rost să faci valuri prea mari. Însă acest caz lasă în urmă o moștenire EXTREM de importanta, rezumata la expresia FOLLOW THE MONEY (urmărește banii).

Nu mai contează acum dacă cei doi ziariști de la Washington Post au fost doar instrumente într-o lovitură de stat "soft" sau dacă, pur și simplu, a fost unul din ultimele cazuri posibile de jurnalism în folosul cetățeanului.

Important este că, mai ales după orgia de libertate jurnalistică în cazul războiului din Vietnam, sistemul a înțeles faptul că presa e mai utilă în lesă, la picior, gata de asmuțit împotriva dușmanilor, interni sau externi, decât umblând sloboda pe ulița si mușcând în stânga și în dreapta, după cum îi vine pe chelie.

Botnița pentru presă, proiect pe termen lung

Este foarte simplu să ajungi la o decredibilizare eficientă a presei, torpilând-o din toate pozițiile. Chiar și plecând, simplu, de la încurajarea blogăriltului.

Spun asta cu toată responsabilitatea, chiar dacă, dintr-un punct de vedere, îmi bat singur cuie în tălpi, zicerea de față fiind postată pe un blog. Evident, aș prefera să fie pe locul editorialului, într-o publicație de mare tiraj. Dar, până când serviciile îmi vor fi solicitate de o astfel de publicație, trebuie să mă mulțumesc cu blogul.

Altfel spus, de ce să mă citească mii, sute de mii sau milioane de oameni când mă pot citi doar câțiva, care îmi urmăresc blogul? În plus, o publicație mare are toate calitățile unui vapor de mari dimensiuni iar, dacă mai are și departament de investigație, chiar poate fi descrisă ca un crucișător sau cuirasat.

Dacă ați ajuns aici cu cititul și încă aveți îndoieli că libertatea presei nu este pe lista neagră a celor puternici, vă mai dau o temă de meditație: ce e mai simplu, să pui botniță unei vedete fluviale sau să te lupți cu un cuirasat?!

Corectitudinea deranjează

Așa cum vorbeam cu vechi colegi și prieteni din presă, precum Florin Antohi, Radu Lipovan, Iulian Cazacu, Manu Arhip, Marius Cristian, GIP, Fănica Dumitrașcu sau Alex Savitescu (RIP) (ca să-i menționez doar pe cei pe care mi-i aduc aminte în secunda asta), o presă liberă și profesională, cu un mod de lucru etic și deontologic, este extrem de incomodă pentru foarte multă lume.

De fapt, presa a fost liberă doar atât timp cât mogulii (adevărații moguli, ăia care chiar... mogulează, nu caricaturile de pe la noi) nu au fost prea deranjați de puterea pe care o aveau jurnaliștii în a revela potlogăriile unora. Când s-a ajuns la nivel înalt, situația s-a schimbat radical..

Nu e greu de înțeles că, atât timp cât produsul jurnalistic nu avea decât ecou local sau, după apariția telegrafului, nu avea impact instantaneu, era ok. „Plausible deniability”, sau negarea plauzibilă pentru cei care au o problema cu engleza, era simpla și nu necesita decât demontarea unor poze spălăcite și pixelate de pe un ziar tipărit la celălalt capăt al lumii, pe o hârtie care era mai bună pentru împachetat decât pentru citit.

Satul planetar și baba Frosa

Astăzi însă, situația este total schimbată. Televiziunea transmite, instantaneu, orice știre de pe orice meridian. Planeta s-a redus la dimensiunile unui sat, în care baba Frosa, care stătea cu nasul peste gard, să vadă ce rufe mai pune la uscat țața Leana, de peste drum, are acum echivalentul în consumatorul de media.

Acesta freacă telecomanda din fotoliu, în timp ce-și consumă cina încălzită rapid la microunde. Mai mult, pasivitatea telespectatorului este întreținută prin diverse tehnici de manipulare, mai mult sau mai puțin legale, astfel încât pâinea și circul au un echivalent modern greu de negat.

Mai nou, exista și media on-line însă aici atitudinea consumatorului nu mai e chiar atât de pasivă. Chiar și mediul îndeamnă, oarecum, spre o comparare sau verificare a informației, prin relativa ușurință cu care se pot compara mai multe surse. Ceea ce nu înseamnă că respectiva informația e și reală și nu cumva doar o dezinformare dar… asta e o altă poveste, pentru altă dată.

Spune-mi pe cine deranjezi și-ți spun cine ești!

Relatările despre nu știu ce incendii și calamități nu deranjează aproape pe nimeni. Însă relatările economico-financiare și, mai ales, politice, sunt o cu totul alta poveste iar controlul fluxului de informații pe aceste ultime doua teme începe să aibă o altă greutate.

Contează prea puțin de ce este controlată informația, pentru bani mai mulți, pentru putere mai multă, pentru dominație mondială sau pentru reducerea numărului de oameni care trăiesc pe Pământ.

Ce contează cu adevărat este faptul că libertatea de exprimare este o iluzie.

Mă refer, evident, la libertatea totală de exprimare, pentru că libertăți „mici” există în limita intereselor celor puternici. Așa a fost și așa va fi întotdeauna iar cine crede altceva nu-mi poate inspira decât compasiune.

Amintiri din altă epocă… de aur

Una peste alta, cred că trăim o epocă pe care generațiile viitoare o vor numi „perioada de aur a internetului”, în care marii șmecheri încă nu au infrastructura necesară pentru un control eficient al informației ce pulsează în lung și în lat, pe fibra optică sau pe satelit.

Dar, stați liniștiți și trageți aer în piept - se lucrează intens la asta. Între timp, savurați-vă libertatea cât încă se mai poate.

Nu e musai să fiu profet ca să afirm, fără teamă de a greși prea mult, că va veni o vreme când toate acestea pe care le trăim azi vor fi povești cu Feți frumoși, zâne, zmei și căpcăuni.

E firesc, deci, să închei cu cele spuse de Vergiliu, în Eneida, pe vremuri, într-o perioadă când lumea credea că trăiește greu dar pe care azi o privim ca pe o altă epocă de aur: ”Forsan et haec meminisse juvabit”...