Uneori, cele mai incomode întrebări nu vin din filme mari, ci din producții mediocre care ating accidental un nerv real. “Citizen Vigilante” este, poate, unul dintre ele. Pornind de la un film slab, controversat și aproape ridicol pe alocuri, ajungem inevitabil la o discuție mult mai serioasă: ce se întâmplă când cetățeanul începe să creadă că statul nu-și mai respectă partea din contractul social?

Motto: Gândiți, deci existăm.

I. Fructul oprit

Am aflat de “Citizen Vigilante” cu ceva vreme în urmă, pe când căutam un film pe Netflix. Sau pe Amazon Prime. În fine, n-are importanță, oricum, prima mea reacție a fost una aproape reflexă: „Aha... încă un film cu eroi de cartier, răzbunări personale și alte bălării reciclate din cinematografia târzie a anilor ’80.” „Missing in Action”, cu Chuck Norris și „Comando”, cu Arnold Schwarzenegger au avut hazul lor, la vremea respectivă, însă probabil că acum, în anul de grație 2026, mi s-ar părea penibile.

Mai pe scurt, l-am perceput pe "vigilante" exact ca pe genul de film pe care îl sari fără nicio părere de rău. Pe bune, nici nu-mi trecea prin cap să-l văd. Aveam experiența proaspătă a lui "Stargate Origins", care mi-a lăsat gura pungă. Băi frate, mie mi-ar fi rușine să scot așa ceva în public! Și asta v-o spune un fan Stargate.

La un moment dat însă, am început să văd pe social media tot felul de comentarii despre faptul că filmul ar fi fost „interzis” în Germania, că unii operatori de internet l-au scos din ofertă etc. Nu m-am apucat să verific serios dacă povestea era adevărată, parțial adevărată sau doar încă o exagerare digitală, dar am remarcat ceva mult mai interesant decât validitatea informației: zgomotul. De obicei, nu prea iese fum fără foc.

“Mișto găselniță de marketing!”, mi-am surâs în barbă.

Însă a apărut apoi episodul cu Elon Musk, care a dat filmul, vorba poetului, la tot cartierul. Tycoonul cu mașini electrice și nave spațiale a pus linkul pe fostul Twitter, actualul X. O fi doar un miliardar excentric, o fi fan „free Willy” sau chiar îi pasă de libertatea de exprimare, doar bunul Dumnezeu știe. Însă, omul a făcut-o.

Acum, că a fost la liber două zile, că a fost trei, n-are rost să ne încurcăm în amănunte, ideea e că a dat pompe grele audienței. Așa că mi-am zis și eu, ca sute de mii de alți cetățeni europeni, “Ia hai, bre, să vedem ce-o fi de capul lui.”

II. Primul paradox

Sunt convins că, dacă nimeni nu încerca să-l cenzureze, sau măcar să creeze impresia că îl cenzurează, producția ar fi rămas probabil unde îi era locul, pe un raft digital prăfuit, consumat de câteva mii de nostalgici ai violenței de video-club, la pachet cu prietenii, familiile, neamurile și amantele / amanții celor care joacă în film. Și… cam atât.

Dar așa funcționează lumea modernă, interdicția a devenit cea mai bună reclamă. Spune-i omului că n-are voie să facă ceva și, brusc, începe să-l roadă curiozitatea. Bașca, devine critic de cinema, filosof politic și specialist în libertăți civile, toate odată și musai în aceeași după-amiază. Într-un fel, asta spune deja ceva important despre vremurile noastre.

Există filme bune care nu fac prea multe parale. "Blade Runner", de exemplu, din 1982, a fost considerat un eșec financiar. Harrison Ford în rolul principal, coloană sonoră compusă de Vangelis, scenariu bazat pe un greucean al SF-ului, Philip K. Dick, ce să mai, tot tacâmul. Dar, la capitolul parale, a cam dat-o-n fasole.

Există apoi filme proaste care, dintr-un accident aproape ironic al sorții, intră în liga mare sau, în fine, refuză să moară tocmai pentru că ating ceva real. “Citizen Vigilante” pare să fie unul dintre ele.

III. O producție "subțire"

Ok, trebuie să fac aici un disclaimer: după vreo 25 de ani de audio-vizual, vă rog să mă credeți că nu mai pot vedea un film așa cum îl vede “omul obișnuit”. Prin urmare, o zic cu modestie, o să-mi dau puțin cu părerea despre calitatea filmului. E relevant.

Ca produs cinematografic, filmul e slăbuț. Asta, ca să fiu generos. Și decent.

Regizorului pare să-i fi fost lene să ceară încă o “dublă”. N-a avut monștri sacri pe platou, ca să zici că i-a fost rușine să mai facă una sau pe monștri i-ar durut la bască atunci când le-a cerut-o. Apoi, actorii joacă oscilant, când lemnos, când parcă, cum să spun?, așa, năuci. Bine, când joacă. Cel puțin domnișoara care o face pe crainica de știri e patetică, rău. Cândva, am dat oameni afară dintr-o redacție pentru mult mai puțin. Iar efectele, Dumnezeu cu mila, sunt ca de anii 80-’90. Nu în ultimul rând, cel care a scris scenariul parcă a fost condamnat la muncă in folosul comunității. Există chiar momente de inconsistență vizuală între “duble”.

La capitolul „mai puțin prost”, am putea pune montajul, care are momente lui, uneori pare făcut cu oarece nerv. Își pierde însă și el busola destul de repede. Și, pentru ca știu cu ce se mănâncă aproape orice verigă din lanțul pre-producție / post-producție, de la a scrie un text, a filma și edita un material video sau a aranja niște lumini de platou, cred că nu greșesc prea mult dacă spun ca montajiștii și cameramanii sunt printre puținii care-și merita lefurile in această producție.

Long story short, mi-a fost imposibil să nu văd toate aceste probleme, ceea ce a făcut filmul greu de urmărit. Serios, am vrut să renunț de vreo două ori, să-mi văd de treabă. Dar am luat vreo două pauze, am dus gunoiul și mi-am luat niște apă, de la un „Tesco Express”, din colț. Apoi, am revenit la tabletă că na, mă apucasem de o treabă și voiam s-o termin.

Vă rog să mă credeți, chiar nu vreau să fac acum mișto de “Citizen Vigilante”, mulți dintre cei care citesc aceste rânduri, mai ales dacă au văzut și filmul, știu că ceea ce am scris e 100% real. Însă cineva trebuie să o spună, cu subiect și predicat.

Totuși, la fel ca alte filme “imperfecte” înaintea lui, “Citizen Vigilante” reușește să facă ceva ce multe producții impecabile tehnic nu mai reușesc: să provoace o conversație.

Asta îmi amintește de “They Live” și de “Falling Down”.

IV. Trei filme, trei probleme

"They Live", acel B-movie aproape caraghios al lui John Carpenter, din 1988, vorbea despre o lume controlată prin manipulare și conformism. Nu era neapărat despre extratereștri, ci despre sistemele invizibile care modelează percepția colectivă. Ochelarii erau doar pretextul, ideea era că realitatea e cosmetizată iar adevărul e ascuns sub straturi groase de consens fabricat.

“Falling Down”, un film mult mai bine făcut și cu o distribuție mare - amintesc aici doar de Robert Duvall și Michael Douglas, două nume grele ale cinematografiei americane - mergea în altă direcție. Nu era despre conspirație, ci despre implozia individului. Omul obișnuit, măcinat încet de sistem, care într-o zi cedează.

Poate că, puse cap la cap, cele trei filme spun o poveste coerentă despre Occident. În “They Live”, afli că sistemul te minte. În “Falling Down”, aproape simți fizic durerea personajului jucat de Michael Douglas, care-și dă seama că sistemul îl macină. În cazul lui “Citizen Vigilante”, acționezi când sistemul te abandonează.

V. Partea serioasă a lucrurilor

Figura vigilante-ului nu e nouă, America a cunoscut-o bine încă din secolul XIX, în Vestul Sălbatic și dincolo de el. Un cetățean sau un grup de cetățeni se organizau pentru a suplini lipsa unui stat funcțional. Uneori împotriva bandiților, alteori împotriva corupției.

Un exemplu remarcabil este “Battle of Athens”, cunoscută ca și "McMinn County War", unde un grup de veterani americani, abia întorși acasă de pe fronturile celui de-al doilea război mondial, s-a organizat și a răsturnat, efectiv, o administrație locală coruptă.

Bine, în zilele noastre e mai greu de imaginat așa ceva, lumea e prea adânc ținută sub talpă de establishment dar important e un lucru: vigilantele apărea acolo unde legea nu mai funcționează. Nu omul inventa haosul, ci haosul făcea ca omul să pună mâna pe par, pe furcă sau pe un Colt. La fel ca în biologie, funcția creează organul.

VI. O paralelă incomodă

Sărind peste timp, în România, în Marea Britanie și în Europa, ca să mă limitez doar la percepția mea imediată, tot mai mulți oameni au senzația că statul și-a mutat centrul de greutate. Că nu mai operează pe aceeași frecvență cu cetățeanul care muncește, plătește taxe și, pentru asta, se așteaptă la protecție. Practic, că statul are o alta agendă decât cea firească, pentru care cei de la butoane au fost aleși, prin votul popular.

Migrația ilegală e poate cel mai vizibil exemplu. Nu neapărat prin cifre, ci prin percepție. Iar percepția, în politică și în societate, e aproape la fel de importantă ca realitatea însăși.

Când omul simte că granițele sunt permeabile, traversate zilnic de fluxuri migratorii compuse, în proporții semnificative, din bărbați tineri - lucru reflectat în statistici oficiale, disponibile public, precum cele ale Office for National Statistics, House of Commons Library și arhivele PubMed Central - că legea e laxă pentru unii și rigidă pentru alții, iar statul pare mai preocupat de abstracțiuni morale decât de siguranța concretă, ceva începe să se fisureze.

VII. Încrederea

Când încrederea moare, justițiarul devine din nou seducător. Ca simptom sau, din perspectiva unui cetățean care vede că statul nu-și mai respectă angajamentele, chiar ca soluție.

“Citizen Vigilante” are și scene controversate, precum cea cu SWAT-ul, unde protagonistul își pierde busola morală și devine exact ceea ce pretinde că combate - rade tot! Dar tocmai această contradicție îl face relevant: pentru că arată cât de subțire e linia dintre protector și fanatic.

La fel și scena din "Citizen Vigilante", cu prostituata și mucegaiul de pe pereți. Poate e simbolism ieftin, poate e sarcasm involuntar ori poate că regizorul a vrut musai să bage și ceva sâni în film că na, se poartă și la case mai mari.

Oricum, imaginea rămâne - mucegaiul, putreziciunea, promiscuitatea. Degradare lentă, tolerată prea mult.

E și asta, în fond, o metaforă. Mai mult sau mai puțin contondentă dar totuși o metaforă, în “They Live” trebuia să pui ochelarii ca să vezi adevărul. Astăzi, poate că mulți cred că nici nu mai e nevoie, mucegaiul se vede deja cu ochiul liber.

VIII. Paradoxul cel mare

Ei bine, aici e cuiul - “Citizen Vigilante” nu e un film bun. Și poate că exact de aceea e periculos pentru establishment.

Pentru că ideile brute, prost ambalate, ajung uneori mai direct la public decât discursurile cu ștaif. Și poate că, dacă nimeni nu încerca să-l interzică, mulți nu s-ar fi obosit prea mult să-l vadă. În cazul meu, e total adevărat. Dar l-au împins în zona nepermisului iar oamenii, de la Adam și Eva încoace, au o slăbiciune aproape erotică pentru fructul oprit.

Și uite-așa, dintr-un film care ar fi trebuit să prindă păianjeni discret, într-un colț de platformă, s-a născut o întrebare pe care societatea preferă s-o evite: ce faci când statul îți cere în continuare să ai încredere, dar începe să-ți dea tot mai puține motive?

Faptul că întrebarea pare din ce în ce mai legitimă, ei bine, asta ar trebui să ne dea fiori.

Prieteni și stele

 

Există întâlniri care nu se anunță. Nu vin cu invitație, nu au dată fixă în calendar și nu sunt confirmate telefonic. Și totuși, le aștepți. Nu cu răbdare, ci cu un fel de veghe. Pentru mine, în anii de liceu, așa arăta întâlnirea cu viitorul – tipărit, lipit, mirosind a cerneală și promisiune. Și se chema “Almanahul Anticipația”.

 

Motto: Gândiți, deci existăm.

Zvonul care punea orașul în mișcare

Nu știam exact când apare. Nu exista un anunț oficial, nu venea nimeni să-ți spună „a sosit”. Exista doar un zvon, o șoaptă care flutura prin oraș, din magazin în magazin, din om în om, ca o informație de importanță strategică, acea expresie impersonală care ne aprindea beculețele: „Se zice că a apărut…”

Și atunci începea vânătoarea.

Trei magazine. Primele două, ratate. Ca la un ritual inițiatic prost sincronizat. La al treilea, salvarea a venit sub forma unei mici ilegalități perfect morale: Cătălin, prietenul și vecinul meu de la etajul 1, chiulise de la ore ca să prindă un exemplar. Am împărțit costul, nu era scump dar, pentru două buzunare de adolescenți, era suficient de scump cât să-l transforme într-o investiție.

 

Mirosul viitorului

Îmi amintesc și acum momentul în care am ținut almanahul pentru prima dată în mână. Abia apăruse iar eu eram primul sau al doilea an de liceu, nu mai rețin exact.

Nu l-am deschis imediat. L-am... mirosit.

Un amestec de cerneală tipografică, clei și hârtie proaspătă. Dar mai ales coperta, coperta avea un miros aparte. Nu știu dacă era real sau dacă mintea mea îl amplifică, acum, cu nostalgia anilor, dar mirosea a ceva nou. A ceva… cum să zic?... anticipat.

Și da, o spun fără rușine: și astăzi mai miros cărțile înainte să le citesc, e un reflex pe care nu l-am pierdut. Poate pentru că, la vremea aceea, mirosul era prima formă de contact cu viitorul.

Am dat cu banul să vedem cine citește primul. Am câștigat. Dar i l-am dat lui Cătălin.

Nu dintr-un gest eroic, ci dintr-un instinct simplu, am văzut în ochii lui aceeași foame pe care o aveam și eu. Și, fără să știm, atunci am făcut ceva mai important decât să împărțim o revistă. Am cimentat o prietenie.

 

Un almanah care nu era niciodată doar al tău

Evident că n-a fost doar al nostru, a circulat. Între mine, Cătălin, sora mea, frații lui, chiar și mama, care avea o slăbiciune pentru science-fiction. Era un obiect viu, nu un bun personal, un fel de bibliotecă în miniatură, fără fișe de împrumut și, uneori, că trebuie să o spunem și pe asta, fără garanția că se întoarce.

Mda, uneori îl dădeai și... dus era. Dar, în loc să stric o prietenie pentru o carte, preferam să mai cumpăr un exemplar – dacă-l mai apucam – sau să negociez un schimb. Așa am dat peste „Shogun”, a lui James Clavell, de care a cărui scriitură m-am îndrăgostit. Era, până la urmă, o economie paralelă, bazată pe povești și pe bun-simț.

Citeam după ore, acasă. Îmi făceam temele, eram genul de elev care lua școala în serios, și abia apoi deschideam almanahul. Recunosc, era și o oarece voluptate în acea așteptare! Dar adevărata aventură începea după ce îl închideam.

Cu mâinile sub cap, privind în tavan, îmi lăsam mintea să cutreiere.

 

Lumea de dincolo de lume

Erau acolo lumi în care lucrurile curgeau altfel, uneori mai bine, alteori mai rău, dar niciodată la fel. Îmi amintesc de o povestire în care locuitorii unei planete nu aveau noțiunea de furt. Încercau să joace rolul unor infractori doar ca să-i convingă pe niște vizitatori nedoriți să plece. Dar nu înțelegeau de ce ar lua cineva ceva ce nu-i aparține. Scenele în care unul dintre băștinași o făcea pe hoțul erau absolut savuroase!

Zâmbesc și acum, când îmi aduc aminte, era comic. Dar și profund.

Pentru că, fără să realizez atunci, mă învăța ceva despre natura umană. Despre convenții, despre faptul că lucrurile pe care le considerăm „normale” sunt, de fapt, învățate, sunt dobândite. Altfel spus, că atât binele, cât și răul, sunt noțiuni care țin de perspectivă. Sau de experiență. Da, știu, sună ciudat, la prima vedere dar... asta e. Hm, poate de aceea mi-au plăcut atât de mult Socrate, Platon și Aristotel.

Și apoi erau marile idei: „Sfârșitul eternității”, de Isaac Asimov, „Dincolo zace Wubul”, de Philip K. Dick, „Dune”, de Frank Herbert, „Fahrenheit 451”, de Ray Bradbury sau „Jocul lui Ender”, de Orson Scott Card. Nu, nu erau doar povești, erau exerciții de gândire.

Dar, dacă sunt sincer până la capăt, Anticipația nu era doar despre idei.

Era despre contrast.

Despre faptul că, în timp ce eu citeam despre civilizații galactice, în lumea reală trăiam într-un sistem unde cei de la butoane ne lăsau în frig și în beznă, la propriu. Făceam lecțiile la lumina unei lumânări dar visam la nave spațiale. Știu, acum, în 2026, sună ca un banc prost. Dar na, asta era realitatea de acum 40 și ceva de ani.

 

Pâine proaspătă și science fiction

Adevărata ruptură nu era însă între prezent și viitor, ci între două tipuri de realitate.

Îmi amintesc o scenă banală dintr-un film american „safe”, fără miză politică. De fapt, nici nu mai știu despre ce era dar, dacă rula în cinematografele comuniste, era unul "cumințel".

Așadar, în film, un copil își făcea un sandwich cu unt de arahide. Nimic spectaculos, o scenă cotidiană, de un banal care nu necesită prea multe detalii. Dar pentru mine și sora mea, Liliana, imaginile cu pricina au fost un moment de revelație.

Nu untul de arahide ne-a șocat, ci pâinea. O felie moale, proaspătă, care se mula pe mâna copilului din film.

Pentru noi, asta era, ce să zic?, science-fiction. Într-o lume în care ne înghesuiam la cozi imense, să cumpărăm pâine pe cartelă și care, de multe ori, se făcea tablă înainte să ajungă acasă, acea felie era mai ireală decât orice robot sau călătorie interstelară.

Așa înțelegi, retrospectiv, că nu toate distopiile sunt scrise în cărți. Unele se trăiesc.

Și totuși, în mijlocul acestui absurd, exista o formă de libertate, una reală și nu declarată, oficială. În fond, trăiam „decenii de împliniri mărețe” chiar dacă, vorba lui Andrieș, vedeam cașcaval doar la televizor.

 

Libertate și timp

Ei bine, pentru mine, această libertate se manifesta miercurea seara și se priza, în doze de câte o oră pe săptămână sus, la curcurigu, pe acoperișul blocului.

Doi puști, un radiocasetofon obosit, cerul deasupra și... „Exploratorii lumii de mâine”. Și mult, mult entuziasm. Ascultam teatru radiofonic, muzică de Vangelis și Jean-Michel Jarre și identificam constelații cu o precizie pe care azi o delegăm aplicațiilor de pe telefon.

Nu aveam internet însă aveam timp. Nu aveam libertate deplină însă aveam imaginație. Nu aveam totul însă aveam suficient. Da, cred că ăsta e cuvântul potrivit, „suficient”. O noțiune pe care, în anul de grație 2026, am cam pierdut-o.

Și, poate cel mai important, mai aveam ceva; ne aveam unul pe celălalt.

După ce terminam de audiat emisiunea, începeau discuțiile. Acolo, pe acoperișul blocului, în frig și întuneric. Sau, în restul săptămânii, în timpul unor plimbări lungi, fără destinație, în care întorceam pe toate fețele ideile din almanah. Nu știu cum găseam atâta timp. Dar, dacă mă gândesc bine, poate că nu-l „găseam”, poate că, pur și simplu, nu-l pierdeam.

Astăzi, când timpul e fragmentat în notificări și ecrane, ideea de a merge ore întregi pe jos doar ca să discuți despre o poveste SF pare, ea însăși, science-fiction. Serios, ia gândiți-vă, când ați făcut ultima dată așa ceva?!

Bine, explicații se găsesc: lumea a evoluat, noi ne-am schimbat, prioritățile și responsabilitățile ni s-au schimbat și ele etc. Însă nu pot să nu mă găndesc că, în toată această goană spre nicăieri am cam uitat ceva important - am uitat de noi înșine. Am uitat de acel "suficient", de care vorbeam mai la deal.

 

Despre oameni, planete și transcendent

Privind înapoi, mă întreb uneori dacă aș fi fost același om într-o lume liberă. Bine, în accepțiunea occidentală a libertății.

Hm... Înclin să cred că da, unele lucruri se schimbă, altele nu.

Science-fiction-ul nu m-a creat. Nu cred că greșesc prea mult dacă spun că doar m-a accelerat, a găsit în mine un teren fertil și a crescut acolo. A început cu Jules Verne și a continuat cu Asimov, cu Philip K. Dick, cu Frank Herbert, Ursula K. Le Guin și tot neamul lor. Cu toate acele lumi care mi-au arătat că realitatea nu este un dat fix, ci o posibilitate între multe altele.

Paradoxal, această literatură „rațională” mi-a deschis și o ușă către mister, m-a învățat că nu tot ceea ce nu înțelegem este imposibil, că poate există sensuri dincolo de capacitatea noastră de a le cuprinde. Că, într-un univers suficient de vast, chiar și ideea de Dumnezeu nu este o contradicție, ci o ipoteză plauzibilă. Care nu trebuie demonstrată prin metoda științifică, ci necesită ceva mult mai simplu: puțină credință. Evident, vorbesc de credință și nu de religie, cei care citesc aceste rânduri nu cred că au nevoie de prea multe explicații.

Se cuvine aici să spun totuși că, dintre toate lucrurile pe care mi le-a oferit Anticipația, unul a rămas peren – emoția.

Emoția întâlnirii cu un prieten pe care-l vezi rar, dar pe care nu-l uiți niciodată. Emoția răsfoirii, emoția lecturii. Și, mai ales, emoția „de după”, acel moment în care închizi cartea și lumea nu se mai oprește la marginile ei, ci continuă într-o altă lume. În tine însuți.

Dacă ar fi să explic totul într-o singură imagine, nu știu dacă ar fi una spectaculoasă. De fapt, ar fi una simplă; un băiat care ține în mână un almanah, îl deschide, îl citește și, în cele din urmă, îl închide.

Apoi, cu mâinile sub cap și privirea în tavan, pleacă. Nu din cameră, ci din cotidian, din propriul spațiu-timp.

 

Nostalgia prezentului etern

Undeva, în timp, pe un acoperiș, într-o seară de noiembrie, doi puști ascultă un radio vechi și nu știu încă faptul că, peste zeci de ani, unul dintre ei se va întoarce, în gând, la acea scenă. Într-un fel, rememorând aceste momente, chiar sunt împreună cu ei, acolo, pe acel acoperiș de bloc, dintr-un orășel pierdut în bezna comunismului.

Și nu mă gândesc să corectez acea scenă, ci să o protejez.

Pentru că unele lucruri nu trebuie schimbate, trebuie doar păstrate vii.

Doar ținute minte.

 

P.S.

Dedic acest text memoriei lui Cătălin, plecat prea curând dintre noi.

Cândva, urmăream împreună constelații pe bolta cerească. Acum, te plimbi printre ele, old friend.

Sursa: Wikipedia

On Stories Told Through the Camera.

Or Why a Beautiful Shot Can’t Replace Heart

 

A confession about the craft, about people, and about those small, almost invisible things that make the difference between a recording… and a story.

 

 

These days, everybody films everything.

Grandmother immortalizes little Fifi wagging her tail, mommy records her toddler flinging porridge across the table, people who love crappy singers take videos of — yes, you guessed it — crappy singers, and teenagers… well, they point their phones at anything that moves, hoping something — anything — might go viral.

And, of course, let’s not forget the influencers. Those local celebrities so deeply convinced of their own importance that they keep filming themselves while lecturing you — more or less “professionally” — about what real “quality content” means.

Yeah… I know you rolled your eyes at the influencer part.
So did I, just thinking about it.

Long story short, when it comes to filming, we’re living in full audiovisual democracy. So much “democracy”, in fact, that it’s basically audiovisual anarchy.

And yet… have you noticed something?
The more people film, the fewer stories we actually see.

An interesting irony, isn’t it?
Cameras everywhere — expensive, sophisticated ones — 4K, 6K, 8K, logarithmic curves, LUTs, the whole arsenal… and still, almost nothing meaningful gets said.

Kind of sad, really…

 

Motto:
“You think; therefore, we are.”

 

When Everyone Films, but Few Actually Say Something

I’ve filmed pretty much everything a journalist can possibly film.
Beer factories, canning lines, and those press conferences where the speakers were so aware of their own bull***t that even they seemed annoyed by themselves.

I’ve filmed school inaugurations, hospitals, art galleries, cultural centres — usually surrounded by battalions of politicians, party clients, various freeloaders, and the obligatory flock of priests.

And then there were the accidents — with or without casualties — some so brutal that you could barely show anything from the scene without violating every ethical rule in existence. Oh my God, the stories I could tell…

But yes, I agree with you: sometimes, a press conference held by a certain “rising star” politician was harder to endure than reporting on a helicopter crash or a bus torn apart by a train.

 

A Moment of Honesty

There was, however, one period that stood out — the time when I worked as a reporter and editor on “Police in Action” at Prima TV.
Believe it or not, that show was 100% honest.
A true “what you see is what you get” production.
Everything that made it into the final cut was exactly as it happened.

Of course, I was lucky to have an extraordinary team — Cristi, Sorin, Ruxandra, and Mihaela — people with whom I told real-life stories about villains and victims, about misery and survival, about the absurd ways life can break or redeem someone.

And I was even luckier to work with a few police officers who were… let’s say, a bit unusual. One of them, whom I jokingly nicknamed The Tomcat, had actually begun to understand what it meant to tell a story on TV — especially a story about something violent or tragic.

I still remember filming that guy who had been hunted by every police unit in Romania — the one we caught running through a forest near Brașov before he was finally handcuffed and taken in.
Or the young people destroying themselves with drugs in Ferentari, on Aleea Livezilor.
Or the homeless who lived, like characters from The Mysteries of Paris, in the underground tunnels beneath some of Bucharest’s most iconic buildings.

Yeah… that was an interesting time in my life as a journalist.

 

The Journalism Years: Between Truth, Hypocrisy, and the Need for Fresh Air

So that’s how I began — in front of the camera as a reporter, and later behind it as a writer, video editor, and eventually, producer.

Well, to stick to the historical truth, I started my journalistic career as a photo reporter for a newly established newspaper, in the wake of the Romanian Revolution. Then, it was the radio years and, eventually, I got into television and video production.

With this small correction out of the way, let’s get back to the topic.

It felt nice, it felt cool, we were young and wanted to change the world. That feeling that you can make the difference, the feeling that you’re part of an elite team, that you’re doing something important… I miss that feeling dearly, maybe more than I want to admit…

But, in all fairness, I can definitely say that it wasn’t all fun and games. After roughly fifteen years in the business, I’d had more than enough.

Enough hypocrisy.
Enough moral decay.
Enough of being forced to swallow all of it just to do my job.

So, with a bit of luck and a small dose of madness, I boarded a plane to Miami, Florida.
In other words, I left behind a career in which I had earned professional respect in order to jump into something completely new, exotic, and risky — on the other side of the planet.

But it turned out to be a good move.
A very good one.

It was the beginning of an adventure that took me across half the world, filming people on vacation for one of the world’s largest tourism corporations.
I won’t mention their name — that giant doesn’t need my advertising.

 

From the Maya Ruins to Monte Carlo: Years of Filming People on Holiday

At one point, I’d become the envy of many former TV colleagues back home.
After all, I was traveling around the world with a camera on my shoulder. Among the Maya pyramids of Mexico, Belize, and Honduras… and then crossing the Atlantic for cruise itineraries that connected Istanbul, Izmir, and Marmaris with Rome, Athens, Dubrovnik, Monte Carlo, and Barcelona.

Then I’d leave the Balearic and Canary Islands behind and head back to the Western hemisphere, where I filmed weddings and tourist excursions up north — in St. John and Halifax, Canada — before moving south through New York, Boston, Rhode Island, and Portland, all the way down to Virginia, South Carolina, Texas, and finally, the Caribbean.

Oh yes, Texas! Nice memories, nice people, good food, and friends for life.

And oh yes… the Caribbean.

Bahamas, Bermuda, Grand Cayman, Jamaica, Mexico again, Panama, Puerto Rico, and both the British and U.S. Virgin Islands.
And that’s just what I can remember while my fingers are writing these lines, as flashes of exotic islands and themed cruises play in the back of my mind.

And no, I can’t give details about those themed cruises here — my former colleagues know exactly what I mean, I don’t want to make this an 18+ blog.

Moving on, there were weddings, underwater shots during scuba diving trips, footage filmed from submarines, and flamboyant Las Vegas–style productions I’d shoot either handheld or remotely from PTZ cameras in the studio.

Yeah… I’ve done almost all of it.

 

Professionals and… “Professionals”

Okay, maybe that impromptu résumé got a bit long — but I wrote all that so you’d understand that I actually know what I’m talking about.
And not just because I hold a Bachelor’s Degree in Journalism and Communication with a dissertation on Photography and Photojournalism, but because I’ve lived enough — professionally and personally — to have earned the right to an opinion.

I’ve met more than enough so-called professionals, even from big TV networks, who — when you really look closely — weren’t worth much.
You know how it is: lots of people, very few actual people.

I’ve known folks who, through sheer dumb luck or because they had the “right person in the right place,” managed to drag their incompetence all the way to retirement. Some of them literally to the finish line.

Meanwhile, others — the good ones, sometimes the truly exceptional ones — carried the dead weight: the political appointees, the boss’s nephews, the mistresses, the incompetents promoted by other incompetents.

Same story everywhere.
Just under different logos.

 

The Story Isn’t in the Gear

So after years and years of interviews, cameras, lenses, microphones, broadcast and newsroom, talk shows and live news reports, I reached a very simple conclusion: a story never begins with the camera — it begins with the person.

Just like when I take photographs: the image exists first in my mind, and only then on the sensor.
Or on film — lately I’ve been feeling the pull of analogue photography more and more.
Sure, digital made everything faster and smoother, but somewhere along the way we lost the poetry of the latent image on film… the mystery of the darkroom, where photos slowly came to life in those trays of developer.

Technique helps — of course it does.
But technique without a guiding thread — one that comes from the soul, not from formulas and algorithms — is like Christmas dinner without grandma’s sweet bread: you have everything you need, but you’re missing the warm, essential thing that makes you want to stay at the table.

The truth is, every story starts with an idea.
Or a feeling.
Or that small, inner spark you sense when you look at someone.

A bride biting her lip as she adjusts her veil.
A CEO breathing a bit too often before a big presentation in front of the members of the board.
A child stepping onto a stage and inhaling deeply, gathering courage.

That’s where the story is.
In that moment before the moment.
In the tension that never shows up on the histogram.

Not in the ISO, not in the aperture, not in the white balance.
Not in the gimbal, crane, or — these days — the drone.

But in the person.
In their eyes.
In their heart.

And yes, you have to see that moment — but it’s not hard.
You just have to care.
You have to get closer — not physically (we’re not filming endoscopies), but emotionally.
To be attentive.
To be present.

Because people — when they are truly alive — let their truth slip out through the smallest gestures.

 

The Sixth Sense

And there’s something else.
Good productions — whether short or long, news pieces, commercials, wedding videos, corporate films, or vacation highlights — are never about what you’re filming.
They’re about how you tell the story.

On one hand, you can film a boring office building — “boring as hell,” as English speakers would say — and still craft a beautiful story out of it.

On the other hand, you can film the most spectacular dream wedding… and it can be pure drudgery from start to finish.
A slog to shoot, followed by an even bigger slog in the edit — a montage that feels as long as a day of fasting, where you have to use “heavy pumps,” as I used to say, just to push through and deliver a final product to a couple you already suspect won’t make it to two or three wedding anniversaries.

Yeah… after filming hundreds and hundreds of weddings, like I have, you develop a sixth sense for these things.
You can tell — from the way they look at each other, from their body language, their facial expressions, their energy — whether they’ll become a real family or they’re just two people who decided to legalize their relationship.

It’s not cynicism.
It’s experience.

 

The Jazz of Editing and the Rhythm of Emotion

Coming back to today’s thread: the real difference is made by rhythm.
By the breathing of the story.
By the alternation between calm and agitation, between movement and stillness.

Editing is not precise surgery.
It’s a kind of jazz.

You leave space when you feel there should be silence.
You cut sharply when the story needs a spark.
You improvise when things start dragging — and sometimes that improvisation creates something unforgettable.

It’s a flow, not a tutorial.
It’s a small slice of someone’s life, compressed into a few minutes without losing its soul.

And — very importantly — every story, no matter how small, needs an ending.
A moment when you feel the heart settling back into place.
When things round out.
When the story closes, the way a door slowly shuts on an empty hallway after the last guest has left.

It can be a gentle smile, a firm handshake, a relieved breath, or a bright glance.

Like that time I filmed a wedding in Mexico and did a private screening for the couple.
Both of them burst into tears.
The hair on my arms rose like in a horror movie — you know, that super-close-up frame on the victim’s eyes while the monster creeps up behind them, blurred in a terrifying bokeh.

“Did I really mess this up so badly that I made them both cry?!”
That’s what flashed through my mind.

But their hug a few seconds later — plus the envelope with a very generous bonus that the groom slipped into my pocket — calmed me down and made me realize their tears came from an entirely different place.

It was a sublime moment.

 

People Remember What They Felt — Not What They Saw

This is the right moment for a verdict — one I’m not afraid to make.
The true secret of videography is this: people don’t remember the frames.
They remember how you made them feel.

I’ve seen hundreds of videographers obsessed with their lenses.
With their gear.
With Kelvin degrees, technical specs, charts, measurements — everything that’s cold, exact, and quantifiable.

But audiences don’t love the cold.
Audiences love the warm.

It’s a beautiful paradox: if you want to create something truly memorable as a videographer, you must learn to be… a little un-videographer-like.

You have to take the camera out of your mind’s hand and put it into your heart’s hand.

And when you do that — when you film with kind eyes, with empathy, with an attentive soul and a bit of patience — the story will never hide from you again.
It gives itself away.
It reveals itself.
It comes forward.

Because real stories aren’t “made.”
They’re felt.

 

To Err Is Human

Let me give you a very personal example — one where I almost messed things up badly, from a mistake so small it could have come from a total beginner. No way from a veteran, like me.

Really?

Well… read on.

I was filming a wedding in Jamaica, and I really put in the work for that one.
Shots from the luxury hotel where the wedding took place, walks with the couple on the beach, a trip through the mangrove forests along the Black River, interviews before and after the ceremony, romantic music for the B-roll — you know, the whole thing.

Honestly, it was a delight to edit.
I even finished it in record time.
And since I was proud of how it turned out, I decided to show it to the couple before the cruise ended.
I was expecting a nice “bonus” for my efforts.

Well… that’s when the “poetic moment” happened — a rookie mistake, pure and simple.
And if the couple hadn’t liked me, or the way I filmed, or the way I edited their wedding, that tiny mistake could’ve cost me my job.
Or even landed me in legal trouble — the couple was American, and, as we all know, Americans have a sometimes exaggerated reflex of taking things to court.

 

The “poetic moment”

Ok, so enough keeping you in suspense: at the end — in the final chapter — instead of titling it “A Wedding to Remember”, I accidentally wrote “A Weeding to Remember.”

And of all places in the world…
I did that in Jamaica.

And let’s just say Jamaica is famous for the abundance and — according to “the connoisseurs” — the quality of that… botanical product.

So yeah.
Picture the scene.

I was in the broadcast room on the cruise ship when I showed them the preview, a couple of days before we were back from Galveston, Texas, the port of departure.
As soon as that title appeared on screen, I saw the groom raise an eyebrow and the bride smile like a schoolgirl about to get into mischief.
Then they looked at each other… and burst into laughter.

The loud, uncontrollable, belly-shaking kind of laughter.
The kind that hits you like a boxer going for a KO.

Meanwhile, I was sweating like I’d just stepped out of the shower.

The groom grabbed the remote, paused the screen on that title, and prolonged my agony.
Then came another wave of laughter that made the room shake.

Eventually, when they managed to breathe again, they hit “Play” and watched the last part of the wedding film.
They told me they loved it — and their faces confirmed it.

And while he slipped an envelope with a generous bonus into my pocket, the groom whispered that I should “fix that little title issue,” because his mother-in-law didn’t exactly share their sense of humour.

Then he handed me a whiskey — for some reason, he carried a bottle of Jack Daniels with him — which I definitely needed, even if I was on duty. I had a good gulp straight from the bottle.

Of course, when I delivered the final DVDs, I added about a dozen extra copies, plus a few items from the Gift Shop — I had a friend there who owed me a favour anyway.

To this day, whenever I remember that Jamaica episode, I can’t help but laugh.
And it always reminds me that no matter how good you are in your field, a bit of humility never hurts.

It was truly epic.
And luckily, it all ended well — because it really could’ve turned into… an “interesting” situation.

 

In Lieu of a Conclusion

In our perfectly technologized world, everyone has a camera — but very few have an eye.
These days, hardly anyone walks around without a smartphone, so yes, we all can film.
But not all of us understand why we film.
Or what for.

And even fewer realize that the difference between a recording and a story is the same as the difference between a crappy singer and an artist.

One mumbles notes like a dog stepping on its own tail, stretching the song endlessly with more and more shout-outs, trying to justify the money spent on the latest BMW.

The other carries a living message, communicating on several layers at once.
And the audience — educated or not — feels it.

In other words: the crappy singer makes money.
The artist — and the people watching — simply feel alive.

So if you’re a videographer and you want people to remember what you’ve created, don’t just give them images.

Give them emotion.
Give them truth.
Give them what makes us human.

The rest is technique.
And technique, for better or worse, is becoming more and more accessible.

 

Despre povești spuse cu camera. Sau de ce un cadru frumos nu ține loc de inimă

O confesiune despre meserie, oameni și acele câteva lucruri mărunte care fac diferența dintre o filmare… și o poveste

 

În zilele noastre, toată lumea filmează.

Bunicile o imortalizează pe Fifi, cum dă din coadă, mămicile filmează copiii cum împrăștie terciul pe masă, cei care iubesc manelele filmează, ați ghicit, maneliști, iar adolescenții filmează... Ei bine, ei îndreaptă telefonul spre orice mișcă, poate-poate iese „viral”. Să nu uităm de influenceri care, pătrunși de propria importanță, se filmează pe ei înșiși, în timp ce îți explică, mai mult sau mai puțin doct, ce înseamnă “conținut de calitate”.

Mda, știu că ați dat ochii peste cap la treaba cu influencerii. Am făcut și eu la fel, doar gândindu-mă la asta.

Altfel spus, cu filmările e o democrație audiovizuală totală. E atât de ”democrație”, încât e de-a dreptul anarhie.

Și totuși… ați observat ceva? Cu cât lumea filmează mai mult, cu atât poveștile devin mai puține.

Interesantă ironie, nu? Să ai, peste tot, camere peste camere, care mai de care mai scumpă și mai sofisticată, 4K, 6K, 8K, logaritmi și LUT-uri… și totuși să nu reușești să spui nimic.

Cam nasol...

Motto: Gândiți, deci existăm.

 

 

Când toată lumea filmează, dar puțini spun ceva

Am filmat, în viața mea de jurnalist, aproape tot ce se poate filma. De la știri din fabrici de bere sau de conserve la conferințe de presă unde omul de pe scenă era atât de conștient de propriul bull***t încât își era lui însuși antipatic.

Am filmat apoi inaugurări de școli, spitale, galerii de artă și centre culturale, cu regimentele de politicieni și sinecuriști sau soboarele de preoți aferente.

Nu pot uita nici accidentele, soldate sau nu cu victime, unele atât de crunte că nu puteai să ilustrezi aproape nimic cu imagini de la fața locului. Of, Doamne, ce întâmplări v-aș putea istorisi...

Dar da, de acord cu voi: uneori o conferință de presă a unui anumit politician „pe val” era mai greu de suportat decât relatarea despre un accident de elicopter sau un autobuz spulberat de tren.

 

Un moment de onestitate

Ceva oarecum diferit a fost perioada aceea în care am fost reporter și redactor la „Poliția în Acțiune”, de la Prima TV. Vă vine a crede sau nu, acea emisiune era onestă 100%, de genul „ce vezi, aia e”, tot ceea ce ieșea "pe sticlă", cum spuneam noi, era pe deplin autentic.

Ok, am avut și norocul de o echipă extraordinară, cu Cristi, Sorin, Ruxandra și Mihaela, alături de care spuneam povești de viață, despre ticăloși și victime. În plus, ajunsesem să colaborez cu câțiva polițiști oarecum atipici, precum cel pe care-l porecleam, prietenește, Motanul, care ajunseseră să simtă sau, cel puțin, să înțeleagă ce înseamnă să spui o poveste la televizor despre ceva violent sau tragic.

Precum individul urmărit de toată poliția română, pe care l-am filmat printr-o pădure, pe lângă Brașov, când a fost prins și arestat. Sau despre tinerii care se nenoroceau cumpărând droguri în Ferentari, pe Aleea Livezilor. Sau despre oamenii străzilor, care trăiau, ca în „Misterele Parisului”, în subteranele din apropierea unora dintre cele mai impunătoare clădiri din București.

Mda, a fost o perioadă interesantă din viața mea de jurnalist.

 

Anii de presă: între adevăr, ipocrizie și nevoia de aer curat

Așadar, am început în fața camerei, ca reporter și prezentator de emisiuni, după care am ajuns și în spatele ei, ca redactor, editor video și, în cele din urmă, producător.

Bine, ca să respect adevărul istoric, mi-am început cariera jurnalistică la un ziar local, post-decembrist, ca fotoreporter, apoi am ajuns, în studenție, la radio și, în cele din urmă, în televiziune. Textul de față se referă doar la cariera mea din TV și producție video. Anii de radio au fost definitorii pentru devenirea mea ca jurnalist, radioul mi-a rămas la suflet. Însă este o altă poveste, pentru altă dată.

A fost frumos, a fost "cool", eram tineri și voiam să schimbăm lumea. Sentimentul acela că faci diferența, sentimentul acela că ești parte a unei echipe de elită, că faci ceva important... Îmi lipsesc acele trăiri, poate mai mult decât vreau să recunosc.

Revenind la filonul zicerii de față, n-a fost totul roz, la un moment dat, mai precis după vreo 15 ani de presă, mi-a ajuns la gât ipocrizia și degradarea morală pe care eram obligat să le suport doar ca să-mi fac meseria. Spre deosebire de unii dintre foștii colegi, am niște linii morale și etice peste care nu pot trece.

Așa că, cu puțin noroc dar și o mică doză de nebunie, am urcat într-un avion cu destinația Miami / Florida. În fond, lăsam în urmă o carieră, în care ajunsesem să fiu respectat profesional, ca să mă înham la ceva nou, exotic. Dar unde puteam s-o dau rău de tot, pe cealaltă parte a Pământului.

Însă a fost o mișcare bună.

A fost punctul de start într-o aventură interesantă care m-a făcut să cutreier vreo jumătate de mapamond, filmând oameni în vacanță pentru una dintre cele mai mari corporații de turism din lume. Nu-i dau numele, mastodontul cu pricina n-are nevoie de reclama mea.

 

De la mayași la Monte Carlo: ani de filmat oameni în vacanță

Ajunsesem, la un moment dat, să fiu invidiat de foștii colegi de televiziune de „acasă”. În fond, umblam cu camera pe umăr printre piramidele mayașe din Mexic, Belize și Honduras, după care traversam Atlanticul pentru niște croaziere care legau Istanbulul, Izmirul și Marmarisul de Roma, Atena, Dubrovnik, Monte Carlo și Barcelona.

Lăsam apoi în urmă insulele Baleare și Canare ca să mă întorc în emisfera vestică, unde filmam nunți și excursii turistice din nord, din St. John și Halifax (Canada), coborând apoi prin New York, Rhode Island, Boston și Portland, până în Virginia, South Carolina, Texas și apoi Caraibe.

Oh, da, Texas!

Locuri memorabile, mâncare bună, prieteni pe viață.

Oh, da, Caraibele!

Bahamas, Bermuda, Grand Cayman, Jamaica, Mexic și Panama, apoi Puerto Rico și Insulele Virgine, britanice sau americane.

Asta, ca să enumăr doar ce-mi aduc aminte acum, când degetele îmi scriu aproape singure aceste rânduri în timp ce, cu ochii minții, văd flashuri din insule exotice, croaziere „tematice” (foștii mei colegi știu despre ce vorbesc, pe un text public nu pot da detalii, ar trebui să fac blogul ăsta 18+), nunți și filmări din submarin sau subacvatice, la scuba diving. Să nu uit de producțiile flamboiante, de tip Vegas, pe care le filmam, cu camera pe umăr, pe scenă, sau de la distanță, cu PZT-urile, din studio.

Da, le-am făcut aproape pe toate.

 

Profesioniști și... „profesioniști”

Ok, poate a fost cam extins ceea ce pare a fi un „curriculum vitae” ad-hoc, însă am scris rândurile de mai sus ca să înțelegeți că știu despre ce vorbesc. Și asta nu neapărat pentru că am o diplomă, de la cea mai veche universitate din România, în „Jurnalism și Comunicare”, cu o disertație pe „Fotografie și Fotojurnalism”, ci pentru că am suficientă experiență profesională și de viață ca să pot să-mi dau cu părerea.

Am văzut suficient de mulți așa-ziși profesioniști, chiar de prin televiziuni mari care, luați la bani mărunți, nu fac prea multe parale, dacă-mi iertați jocul de cuvinte. Cum s-ar spune, ca în viață; multă lume, puțini oameni.

Cunosc câțiva care, printr-un noroc chior sau doar pentru că au pe cine trebuie în locul potrivit, au reușit să-și care incompetența până aproape de pensie. Unii dintre ei, chiar până acolo. Ceea ce, să recunoaștem, e o performanță în sine. Asta în timp ce alții, buni sau chiar foarte buni, au ținut în spate sinecuriștii, beizadelele, nepoții și amantele celor de la butoane.

Asta-i viața!

 

Povestea nu este în scule

Așa că, după ani și ani de interviuri, transmisiuni "în direct", talk-show-uri, camere, obiective, microfoane, redacții de știri, studiouri de producție video și filmări subacvatice, am ajuns la o concluzie simplă: o poveste nu începe în cameră, ci în om.

La fel ca atunci când fotografiez, imaginea o am mai întâi în minte și apoi pe senzor. Sau pe film, în ultimul timp mă încearcă, din ce în ce mai des, nostalgia fotografiei analogice. Da, fotografia digitală a fluidizat și a făcut procesul mult mai rapid însă am senzația că s-a pierdut din poezia imaginii latente de pe film, s-a pierdut din misterul developării în camera obscură, când imaginile dobândeau viață în tasele cu substanțele de developare.

Sigur, tehnica ajută. Dar tehnica fără un fir călăuzitor, care ține mai mult de suflet decât de formule și algoritmi, e ca o masă de Crăciun fără cozonac: ai de toate, dar lipsește ceva esențial, ceva cald, ceva care te ține la masă.

Adevărul e că orice poveste începe cu o idee. Sau cu un sentiment. Sau, mai bine zis, cu acel mic zvâc interior pe care îl simți când privești un om.

O mireasă care își mușcă buza în timp ce își aranjează voalul. Un director care respiră un pic prea des înaintea prezentării ultimului bilanț, în fața membrilor consiliului de administrație. Un copil care pășește pe scenă și trage aer adânc, ca să prindă curaj.

Acolo e povestea, în acel moment „înainte de moment”. În tensiunea care nu se vede pe histogramă. Nu în ISO, diafragmă sau temperatura de culoare. Ori în gimbal, macara sau, mai nou, dronă.

Ci în om. În ochii și în inima lui.

Da, trebuie să „vezi” acel moment și nu e greu, trebuie doar să-ți pese. Trebuie să te apropii un pic, nu fizic, că nu filmăm endoscopii, ci emoțional. Să fii atent. Să fii prezent. Să fii empatic.

Asta fac oamenii, când sunt vii, își scapă adevărul printre gesturi mărunte.

 

Al șaselea simț

Și mai e ceva. Producțiile bune, fie ele scurte, lungi, de știri, reclame, de nuntă, de corporație sau de vacanță, nu sunt niciodată despre ceea ce filmezi, ci despre felul în care o spui.

Pe de o parte, poți să filmezi o clădire de birouri, „boring as hell”, cum ar spune vorbitorii de engleză și să „scoți” o poveste nu digerabilă, ci chiar frumoasă.

Pe de altă parte, poți să filmezi o nuntă de vis și până și filmarea să fie o corvoadă. Urmată de o altă corvoadă, un montaj lung cât o zi de post, sau mai multe zile de post, la care trebuie să dai „pompe grele”, cum spuneam cândva, doar ca să-l termini și să livrezi produsul finit unor miri pe care-i „ghicești” că nu vor apuca două-trei aniversări.

Da, după ce filmezi sute și sute de nunți, ca mine, ajungi să ai un al șaselea simț și în privința asta. Poți spune, văzându-le comportamentul, văzându-le privirile, mimica și limbajul trupului dacă cei doi vor deveni o familie sau sunt doar doi oameni care au decis să-și legalizeze relația.

 

Jazzul editării și ritmul emoției

Revenind la filonul poveștii de azi: diferența o face tărirea, ritmul. Respirația. Alternanța dintre liniște și agitație, dintre mișcare și imobilitate.

Editarea nu e chirurgie exactă, ci e o piesă de jazz. Lași loc când simți că trebuie să fie liniște. Tai scurt când simți că povestea are nevoie de un brânci. Improvizezi atunci când simți că lucrurile stagnează iar acea improvizație poate crea ceva de neuitat.

E o curgere, nu un tutorial. E o bucățică din viața cuiva, compactată în câteva minute sau câteva zeci de minute. Dar fără să-și piardă sufletul.

Și, foarte important, orice poveste, oricât de mică, are nevoie de un final, un moment în care simți că inima se așază la loc. Că lucrurile s-au rotunjit. Că povestea s-a închis, așa cum se trage ușa pe un coridor gol după ce ultimul invitat a ieșit din sală.

Poate fi un zâmbet ușor, o mână strânsă, o respirație eliberată sau o privire luminoasă.

Ca atunci când, după ce am filmat o nuntă în Mexic și am făcut un „private screening” cu mirii, amândoi au izbucnit în plâns. Mi s-a ridicat părul de pe brațe ca și cum aș fi trăit un film de groază. Știți voi, momentul acela, ca un cadru super close-up pe ochii victimei, în timp ce monstrul se apropie, din spate, într-un bokeh care îți îngheață sângele în vene.

„Oare chiar atât de rău am dat-o de gard, să-i fac pe amândoi să plângă?!”, mi-a trecut prin cap.

Însă îmbrățișarea lor, din secundele următoare, plus plicul, cu un bonus consistent, pe care mi l-a băgat mirele în buzunar, m-au liniștit și m-au făcut să-mi dau seama că motivul lacrimilor lor era cu totul altul.

A fost un moment sublim!

 

Oamenii țin minte ce au simțit. Nu ce au văzut

Aici ar fi momentul potrivit să dau un verdict, fără să-mi fie teamă prea mult că greșesc. De fapt, marele secret al videografiei e acesta: oamenii nu țin minte cadrele, țin minte ce i-ai făcut să simtă.

Am văzut o mulțime de videografi îndrăgostiți de obiectivele lor. De echipament, de grade Kelvin, de tot ce e tehnic, exact și măsurabil. Am văzut fotografi care schimbau obiectivele de la camere doar pentru „impresia artistică” și nu pentru că ar fi fost nevoie. Mă rog, cine are ochi, vede.

Însă publicul nu iubește „recele”. Publicul iubește „caldul”.

E un paradox interesant. Ca videograf, dacă vrei să faci ceva cu adevărat memorabil, trebuie să înveți să fii puțin... nevideograf. Să lași aparatul din mâna minții și să-l duci în mâna inimii.

Și, dacă faci asta, dacă filmezi cu „ochi buni”, cu empatie, cu suflet atent și cu răbdare, povestea nu ți se mai ascunde niciodată. Se dă singură, se predă. Se arată.

Pentru că poveștile adevărate nu se creează.
Ele… se simt.

 

A greși este omenește

Pot da și aici un exemplu personal, când era să o "comit" rău, de tot, cu o greșeală aparent minoră.

Filmam o nuntă în Jamaica și chiar am muncit la ea. Cadre din hotelul scump în care s-a organizat nunta, plimbări cu mirii pe plajă, o excursie prin pădurile de mangrove de pe Black River, interviuri, înainte și după nuntă, muzică romantică, potrivită pentru secvențele de B-roll.

Ce să mai, o nebunie!

Chiar am editat cu plăcere nunta aceea și am făcut-o și în timp record. Știți cum e, când ești pe "vibe", totul se leagă. Și se leagă, într-un mare fel! După care am prezentat-o mirilor înainte de terminarea croazierei. Eram mândru de ceea ce făcusem și mă așteptam la un „bonus” pe măsură.

Ei bine, aici a venit „momentul poetic”, o eroare copilărească, de începător. Și, dacă mirilor nu le-ar fi plăcut cum m-am purtat cu ei, cum am filmat și cum editat nunta, m-ar fi dus poate la pierderea jobului. Sau chiar la plata unor daune morale, oamenii erau americani și, se știe, au reflexul, exagerat uneori, de a-și rezolva problemele de genul acesta în justiție.

Momentul poetic

Ca să nu vă mai fierb mult: pe final, la ultimul capitol, am titrat „A Weeding to Remember” în loc de „A Wedding to Remember”. Și, dintre toate locurile din lume, unde? În Jamaica!

Pentru nevorbitorii de engleză, trebuie să explic.

„Weed”, în engleză, înseamnă „buruiană”. Dar, în jargon, înseamnă „marijuana”. Bănuiesc că n-are rost să vă mai dau detalii, Jamaica fiind cunoscută pentru abundența și, spun cunoscătorii, calitatea acestui produs de... relaxare.

Băi, frate!

Eram în broadcast room-ul de pe vasul de croazieră când le-am prezentat previzionarea, mai aveam vreo două zile pe mare, până să ajungem înapoi în Galveston, Texas, portul de plecare. În momentul în care titlul cu pricina a apărut pe ecran, l-am văzut pe mire cum ridică din sprânceană iar mireasa cum zâmbește ca o școlăriță pusă pe șotii. După care, uitându-se unul la altul, au izbucnit în râs. Dar un râs de-ăla, cu sughițuri. Eu, deja eram transpirat ca și cum abia ieșisem de sub duș. Văzusem titlul, pe ecranul mare al televizorului pe care-l prezentam.

Omul a luat telecomanda și a pus pauză, tocmai pe titlul cu pricina, lungindu-mi agonia. După care camera fost zguduită iar de o repriză de râs. Care mă pocnea mai ceva ca un boxer care-și face KO adversarul.

Într-un final, când au reușit să-și recapete respirația, au dat play și au urmărit și ultimul capitol din filmul nunții. Mi-au spus că le-a plăcut tare mult iar privirile le susțineau afirmațiile. Și, în timp ce-mi strecura plicul cu bonusul, mirele mi-a spus să fac ceva cu titlul ăla, că mama soacră nu-i împărtășește simțul umorului. După care m-a invitat la un whiskey, chestie pe care, de această dată, chiar dacă eram „la muncă”, n-am refuzat-o.

Aveam nevoie, credeți-mă!

Evident, când le-am livrat DVD-urile cu nunta, le-am dat vreo duzină bonus, plus niște chestii de prin Gift Shop, unde aveam o prietenă care-mi datora o favoare. Însă și-n ziua de azi, când îmi aduc aminte de acel episod, cu nunta din Jamaica, mă pufnește râsul. Dar mă face și să mă gândesc că, oricât ai fi de bun în domeniul tău, o doză de modestie nu strică.

A fost, cu adevărat, epic! Dar a fost bine că s-a terminat cu bine, putea fi o situație... interesantă.

 

În loc de concluzie

În lumea noastră perfect tehnologizată, toți avem camere, dar puțini avem „privire”. Zilele acestea, puțini mai sunt care nu poartă un telefon mobil cu ei, așadar toți putem filma. Însă nu toți înțelegem de ce filmăm. Sau pentru ce filmăm.

În plus, foarte puțini își dau seama că diferența dintre o filmare și o poveste are aceeași natură ca diferența dintre un manelist și un artist.

Unul lălăie note, ca un câine călcat pe coadă și întinde pelteaua cu cât mai multe dedicații, să-și acopere banii cheltuiți pe ultimul BMW. Sau să-și mai ia unul, există oameni care nu au noțiunea de „destul”.
Celălalt transmite un mesaj viu, comunică metalingvistic, iar audiența, titrată sau nu, simte.

Altfel spus, manelistul face bani iar artistul și cei care-l privesc... pur și simplu simt că trăiesc.

Așa că, dacă ești videograf și vrei ca oamenii să-și amintească ceea ce ai făcut, nu le da doar imagini. Dă-le trăire. Dă-le adevăr. Dă-le ceea ce ne face oameni.

Restul e tehnică. Și tehnica, spre bine sau spre rău, începe să fie tot mai accesibilă.

 

 

Pilula contra prostiei funcționale.
Cu drept de vot

 

România alege. Că na, „e musai și trebe”, vorba unui clasic în viață.

Am ieșit din rutina zilnică, din bula mea de confort diasporean și am urmărit, zilele astea, portrete de candidați, de la Recorder și de la alții. Apoi, am suportat, cu stoicism, toate cele patru ore ale dezbaterii dintre prezidențiabili. Da, nu râdeți de mine! Deși, poate merit, aș putea face ceva mai bun și mai util cu timpul meu.

Ei bine, după tot acest maraton de vizionare, care mi-a ras bateria de la tabletă (știu, trebuie să o schimb, e cam veche) am rămas cu aceeași întrebare pe buze, de la Nenea Iancu citire: „Păi, acum, eu pe cine votez?!”

Prin urmare, m-am hotărât să abordez, în rândurile de mai la vale, un subiect foarte serios. Aproape cu calm. Despre o pilulă de folosit contra prostiei funcționale. Sau supozitor, zic unii că ar fi mai eficient.

Apoi, am tras o privire și prin "culise".  Cândva, într-o altă viață, eram la butoane, în spatele camerelor și a microfoanelor și cam știu cu ce se mănâncă felul ăsta de emisiuni.

Nu în ultimul rând, se cuvine să menționez că ieșirea din bula mea de confort n-a fost totalmente voluntară, ci mi-am mișcat posteriorul după provocarea aruncată de doi colegi de facultate și buni prieteni, Marius și Adrian.

 

Motto: Gândiți, deci existăm!

 

Partea întâi

sau

În loc de introducere

Am urmărit dezbaterea de la Euronews România cu mintea deschisă dar... cu gura făcută pungă. Nu de uimire, ci dintr-un fel de jenă amestecată cu oboseală, ca la o repetiție generală pentru o piesă prost scrisă, jucată de actori care n-au citit tot scenariul, pe o scenă construită de amatori cu buget de festival folcloric național. Însă le-am promis lui Marius și lui Adrian că o voi urmări. Așa că după patru ore de stat cu ochii în tabletă și vreo șase țigări, cât nu fumez într-o zi întreagă, am stat puțin, Slavă Domnului, să cuget.

Disclaimer – după crunte dezamăgiri, îmi trăiesc viața de diasporean fără televiziuni (românești sau locale), fără informații despre politică, altele decât cele care-mi survin pe fluxurile de știri la care sunt abonat, fără interesul acela militant, pe care-l aveam odată când, prin natura meseriei, mâncam politica pe pâine. Na, am fost totuși jurnalist niște ani și trebuia să fiu la curent cu niște chestii înainte de a deschide gura, să-mi dau cu părerea.

A propos de păreri personale, cele despre dezbatere le voi pune în partea a doua a acestui text. Vorba aia, să nu uităm pentru ce am venit.

 

Trepte spre lumină

Într-o țară unde aproape jumătate dintre elevii care tocmai și-au luat buletinul de identitate nu înțeleg ce citesc, a pretinde că educația e „opțională” e ca și cum ai spune că centura de siguranță e „doar o recomandare”. Testele PISA 2022 ne-au pus din nou cu fața în noroiul pe care îl ignorăm de decenii: 42% dintre elevi sunt analfabeți funcțional. Adică știu literele, dar nu știu rostul propoziției. Îi pui să citească un paragraf și îl recită fonetic, cu hopuri-dâmburi vocale. Îi întrebi ce înseamnă și se uită la tine de parcă le-ai cerut să traducă din sumeriană.

Adevărata problemă nu e acolo. Adevărata problemă e că acești copii vor deveni adulți. Iar acești adulți vor vota. Iar votul lor va cântări la fel ca al unuia care citește trei cărți pe lună și a înțeles Constituția. Democrația nu face diferențe de calibru, ștampila e ștampilă, indiferent câtă înțelegere stă în spatele ei.

Pe scurt, suntem o societate democratică în care analfabetismul funcțional are drept de vot. Și nimeni nu pare cu adevărat îngrijorat de asta, subiectul ori este tratat cu o inconștiență zglobie, dacă-mi permite domnul Pleșu să-i preiau gluma, ori este folosit în mod politicianist și demagogic de unii care s-au cățărat pe val. Ca în legea aceea a lui Murphy, cu succesul în politică: căută un grup de oameni care se îndreaptă într-o direcție și așază-te în fruntea lor.

 

Mâna întinsă care nu spune o poveste...

Așa că, pentru cei care mai cred că se poate face ceva (și pentru cei care n-au renunțat complet la ideea de a gândi cu capul propriu), am venit și cu o soluție, în patru trepte. Așa, ca la cutia de viteze a Daciei pe care am făcut școala de șoferi.

Nu sunt teste. Sunt propuneri. Cărți și filme. Unele ca un ceai fierbinte care-ți limpezește mintea, altele ca un pumn în plex care te face să respiri altfel. Le poți urca de jos în sus sau poți doar să te uiți la ele, ca la niște scări care nu duc nicăieri dacă nu pui piciorul pe prima treaptă.

Să începem, ca orice gospodar, cu începutul. Adică, cu nivelul celor care au terminat 12 clase, poate chiar și bacul, dar n-au mai deschis o carte de ani buni. Nu pentru că nu vor, ci pentru că nu mai știu de unde s-o apuce. Pentru ei, literatura nu trebuie să fie un maraton cu dicționarul în brațe. E de ajuns să recitești „Baltagul” cu ochii unui adult și să descoperi că Vitoria Lipan nu e doar o „mamă determinată”, ci un exemplu de justiție instinctuală și verticalitate. Creangă, de care toți râdeam în liceu, are mai multă psihologie rurală decât cinci talk-show-uri de seară. Orwell e aproape prea actual – „Ferma animalelor” e despre orice partid care ți-a promis și apoi te-a uitat. Iar „Filantropica”? Nu e comedie, e manual de supraviețuire în capitalismul de Dristor.

Acesta nu e elitism. E igiena minimă a gândirii. Dacă nu înțelegi cum funcționează manipularea, propaganda, frica și speranța, atunci vei alege mereu pe cineva care îți vinde doar frică și speranță. Știți voi, „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Fii profesionist, ce dracu’?”.

 

Umbrele de pe pereți

Cei care urcă o treaptă mai sus știu să citească. Dar poate au rămas în parohia lor – citesc ce le confirmă opiniile, privesc lumea printr-un filtru confortabil. Pentru ei, cultura generală e deja acolo, dar mai are nevoie și de altceva. Marin Preda se citește altfel după 35 de ani. „Moromeții” nu e despre glume țărănești, e despre ratarea visului românesc de la țară. Iar „Cel mai iubit dintre pământeni” este poate cel mai bun roman despre dictatură scris vreodată în limba română – și da, include umilința ca politică de stat.

Mai e și Boia – cu neliniștea lui bine-argumentată: „De ce e România altfel?” nu dă verdicte, dar te face să-ți pui întrebări. Multe. Ceea ce, în România, e deja un act de curaj. În același registru, „Reconstituirea” lui Pintilie ar trebui să fie proiectată în fiecare liceu: două vieți distruse, un sistem grotesc și o țară care tace, privindu-se în oglindă. Nu ți se spune ce să crezi. Dar nu mai poți rămâne indiferent.

Aici este treapta pe care au pășit „cetățenii buni”. Nu perfecți, nu iluminați, ci doar conștienți că mitul peșterii, al lui Platon, e o metaforă sâcâitoare.

 

Discernământ și rezultat

Așa, suntem acum la nivelul „greucenilor”. Cel unde cărțile nu-ți mai dau lecții, ci ți le cer. Jose Saramago cu „Eseu despre orbire” îți pune ochelari de cal pe suflet, apoi te întreabă dacă nu cumva am orbit cu toții și încă n-am aflat. Umberto Eco, cu „Numele trandafirului”, te ține captiv într-o bibliotecă medievală doar ca să-ți arate cum se moare pentru idei. Sau cum se poate ucide cu ele. Patapievici cu „Omul recent” îți desface în bucăți identitatea și ți-o lasă pe noptieră, să vezi dacă o mai recunoști a doua zi. Și să te gândești cât adevăr o fi în vorba unora care încă spun că „Decât filosof ofticos, mai bine măgar sănătos!”

Ajuns pe această treaptă, filmele nu se privesc, se suportă. „Stalker” nu e despre o călătorie într-o zonă interzisă. E despre sens. „Melancholia” e despre sfârșitul lumii, dar fără efecte pirotehnice bune pentru un teaser de Netflix, cu o liniște care doare. „Oppenheimer” e despre vină. Despre știință care construiește iadul și apoi ridică din umeri, cu inocență: „Noi am vrut doar progres”. Cititorii și spectatorii de aici nu mai caută răspunsuri, ei caută întrebări mai bune.

Aceștia sunt oamenii care înțeleg subtilitatea. Care nu sar la gâtul celuilalt la primul cuvânt „greșit”. Sunt cei care nu citesc o postare pe Facebook doar pentru a da o replică de felul „Joac-o p-asta!”, sunt cei care înțeleg că politica e un mijloc, nu un război religios. Și, da, votează și ei. Dar o fac cu discernământ. Cu ce rezultat? Ei, asta e o altă poveste, pentru altă seară. Fără a vă băga în ceață, vă mai spun doar atât: aceștia sunt oameni care au realizat că atât fericirea cât și nefericirea vin din interior.

 

Vorba Lăpușneanului

Și-atunci vine întrebarea de 100 de puncte: ok, ce facem cu cei care au căzut din căruță?

Cei care n-au terminat liceul. Sau nici măcar opt clase. Cei care poate n-au pus mâna pe o carte pentru că au avut de pus mâna pe lopeți, betoniere sau copii mici, cei care nu știu ce-i un podcast, dar știu ce înseamnă să-ți fie rușine că nu poți completa un formular.

Ce facem cu ei?

Îi ignorăm? Îi tratăm ca pe o masă de manevră? Le promitem zahăr și ulei și apoi le cerem ștampila?

Sau le dăm alternative? Nu cărți groase, nu filme cu subtitrare grea. Ci povești, voci calde, podcasturi simple, povestiri audio cu fragmente din „Biblioteca pentru toți”. Un educator care citește cu ei în căminul cultural. O vecină care povestește o carte în loc de bârfe. Un film ușor, dar decent. Nu „Las Fierbinți”, ci poate „Despre oameni și melci”. Bășcălia ieftină chiar asta e, bășcălie ieftină.

În fond, nu poți cere unui om să aleagă între bine și rău, dacă tot ce a învățat e să se teamă de binele promis pentru mânie, în timp ce n-are de ales și trebuie să se obișnuiască cu răul de azi și de ieri. Însă se poate începe de undeva. Cu respect. Cu răbdare. Și, mai ales, cu încredere.

Pentru că și ei votează. Și, de cele mai multe ori, vorba lui Lăpușneanu, sunt mai mulți decât noi, ceilalți, „dăștepții”.

 

Gândiți, deci existăm

Așa, ca o concluzie, nu-i niciodată prea târziu să iei o carte în mână. Sau să vezi un film care te scoate din lumea ta și te pune, măcar pentru două ore, în pielea altcuiva. Nu pentru notă, nu pentru diplome, ci pentru tine. Pentru copiii tăi. Pentru votul tău.

Într-o țară unde „merge și-așa” a devenit formă de guvernare, poate cel mai radical act rămâne acela de a gândi.

Sau măcar de a înțelege ce citești.

Acesta este momentul în care v-ați prins, dacă n-ați făcut-o până acum, de ce am motto-ul pe care-l am. Și nu e doar o mantră. E ceea ce simt. Iar cei ce mă cunosc știu asta.

 

Partea a doua

sau

„Nu trageți în pianist!”

Așadar, cum am promis la început, mă întorc la dezbaterea cu pricina. Mai precis, ce-am văzut, după ce am șters praful plictiselii cioraniene la care m-au împins cei de la butoanele României.

Simion

E genul de candidat care nu-ți cere să-l placi. Îți cere să te enervezi! Despre el e musai să scrii ori cu semne de exclamare, ori sa nu scrii deloc! Are tupeu, are replici, are glume de autobază sau, mai bine zis, de birt politic, știe să dea din mâini. Și din sprâncene. Știe să fie băiat de cartier și tribun al poporului în același minut. Ceea ce face „rating” dar, pe mine personal, mă face să strâmb din nas. Singurii golani care mi-au plăcut au fost cei din Piața Universității, din anii ‘90.

Nicușor

E opusul lui Simion. Nu urlă, nu dansează, nu are glumițe în buzunar. Și, chiar când încearcă să glumească, o face ca și cum ar rezolva ecuații diferențiale. Altfel, el are fișe, grafice în Excel și păreri clar conturate. Mai precis, exact ce nu prinde la televizor. Problema e că, atunci când sala se aprinde și începe să zbiere, pentru unul sau pentru altul, lui i se face sete. Și bea apă direct din sticlă, uitând că are pahar. Un detaliu mic, dar relevant: sub presiune, omul pare să clacheze, pierde contextul și se refugiază în bula lui de confort interior. Cam nasol pentru un șef de stat, care nu va avea de-a face doar cu masteranzi și doctoranzi.

 

Concluzia dezbaterii?

Într-o lume ideală, niciunul n-ar fi ajuns în „finală”. Însă trăim în lumea reală și nu într-un falanster, trebuie să alegi între un pitbull cu zgardă de Dâmbovița și un profesor de matematică uitat într-un studio TV.

Unul te sperie, altul te adoarme. Unul latră la orice gest care i se pare „altfel”, este foarte agresiv și teritorial, altul pare ciobanul din „Miorița”, resemnat și stoic: „Am calculat deja traiectoria stelei care va cădea la nunta mea.”

În scurtele momente în care a părut că și-a turat motorul de motoretă pe care-l vrea pus pe un camion de zece tone, Nicușor Dan lăsa impresia că vrea să se răzbune pe o memorie, ironizând-și interlocutorul cu o satisfacție reținută. Parcă în mintea lui încă se derulau scenele din liceu, când golani ca Simion îi dădeau un șut în fund, la poarta școlii, și-i luau banii de covrigi iar acum, în sfârșit, poate să le-o plătească.

De cealaltă parte, Simion a fost în parametrii lui obișnuiți. Totul pentru like, totul pentru victorie. Nu există publicitate negativă, ci doar publicitate.

Așa că, oameni buni, alegerea nu mai e despre speranță, ci despre daune colaterale acceptabile. Adică exact ce n-ar trebui să fie într-o democrație.

 

Din spatele camerelor și dincolo de zâmbete

Din perspectiva unui om care a făcut televiziune și radio vreo... mulți ani, a fost un show tensionat, fără profunzime și fără valoare informativă consistentă. Am văzut un tip obraznic, altul banal și două moderatoare care păreau să fi tras paiul scurt și n-au avut de ales, au ajuns să prezinte show-ul. Apoi, câțiva jurnaliști care mai mult și-au etalat erudiția și toaletele decât să pună întrebări pertinente și, nu în ultimul rând, o sală cu aplaudaci, care răcneau la semnal. Îngrozitor de agasant!

Pentru un profesionist în televiziune, dezbaterea a fost anostă de urmărit, enervantă pe alocuri și cu tente subtile de susținere pentru Nicușor Dan, făcute la limita culpabilității, a reproșabilului. Chestii pe care cine are ochi de văzut le vede. Oricum, cumva mai echilibrat decât trompetele propagandistice de serviciu dar totuși, ca în bancul acela buruienos despre bărbăția unora, când ultimul porumbel din rând mai scapă puțin din picior. Dezbaterea a avut o tentă subtilă dar clară pentru orice observator onest si echidistant...

Ceea ce e cam... nașpa. S-ar putea ca rezultatul să fie exact opus celui scontat și Simion să profite de asta. Tocmai pentru că ceilalți exagerează „fake”, în timp ce el nu are nevoie de „fake”. El însuși e un „fake”!

Am senzația că miza alegerilor din România depășește granițele țării cu mult mai mult decât credem noi. O miză suficient de mare încât să se scoată mănușile și să se coboare furcile din pod. Și poate se mai ascut și niște săbii, nu mai e timp de subtilități.
Parcă-l văd pe Lăpușneanu, rânjind sardonic, din ceața istoriei: „Proști dar mulți! Și cu drept de vot!”