Despre povești spuse cu camera. Sau de ce un cadru frumos nu ține loc de inimă

O confesiune despre meserie, oameni și acele câteva lucruri mărunte care fac diferența dintre o filmare… și o poveste

 

În zilele noastre, toată lumea filmează.

Bunicile o imortalizează pe Fifi, cum dă din coadă, mămicile filmează copiii cum împrăștie terciul pe masă, cei care iubesc manelele filmează, ați ghicit, maneliști, iar adolescenții filmează... Ei bine, ei îndreaptă telefonul spre orice mișcă, poate-poate iese „viral”. Să nu uităm de influenceri care, pătrunși de propria importanță, se filmează pe ei înșiși, în timp ce îți explică, mai mult sau mai puțin doct, ce înseamnă “conținut de calitate”.

Mda, știu că ați dat ochii peste cap la treaba cu influencerii. Am făcut și eu la fel, doar gândindu-mă la asta.

Altfel spus, cu filmările e o democrație audiovizuală totală. E atât de ”democrație”, încât e de-a dreptul anarhie.

Și totuși… ați observat ceva? Cu cât lumea filmează mai mult, cu atât poveștile devin mai puține.

Interesantă ironie, nu? Să ai, peste tot, camere peste camere, care mai de care mai scumpă și mai sofisticată, 4K, 6K, 8K, logaritmi și LUT-uri… și totuși să nu reușești să spui nimic.

Cam nasol...

Motto: Gândiți, deci existăm.

 

 

Când toată lumea filmează, dar puțini spun ceva

Am filmat, în viața mea de jurnalist, aproape tot ce se poate filma. De la știri din fabrici de bere sau de conserve la conferințe de presă unde omul de pe scenă era atât de conștient de propriul bull***t încât își era lui însuși antipatic.

Am filmat apoi inaugurări de școli, spitale, galerii de artă și centre culturale, cu regimentele de politicieni și sinecuriști sau soboarele de preoți aferente.

Nu pot uita nici accidentele, soldate sau nu cu victime, unele atât de crunte că nu puteai să ilustrezi aproape nimic cu imagini de la fața locului. Of, Doamne, ce întâmplări v-aș putea istorisi...

Dar da, de acord cu voi: uneori o conferință de presă a unui anumit politician „pe val” era mai greu de suportat decât relatarea despre un accident de elicopter sau un autobuz spulberat de tren.

 

Un moment de onestitate

Ceva oarecum diferit a fost perioada aceea în care am fost reporter și redactor la „Poliția în Acțiune”, de la Prima TV. Vă vine a crede sau nu, acea emisiune era onestă 100%, de genul „ce vezi, aia e”, tot ceea ce ieșea "pe sticlă", cum spuneam noi, era pe deplin autentic.

Ok, am avut și norocul de o echipă extraordinară, cu Cristi, Sorin, Ruxandra și Mihaela, alături de care spuneam povești de viață, despre ticăloși și victime. În plus, ajunsesem să colaborez cu câțiva polițiști oarecum atipici, precum cel pe care-l porecleam, prietenește, Motanul, care ajunseseră să simtă sau, cel puțin, să înțeleagă ce înseamnă să spui o poveste la televizor despre ceva violent sau tragic.

Precum individul urmărit de toată poliția română, pe care l-am filmat printr-o pădure, pe lângă Brașov, când a fost prins și arestat. Sau despre tinerii care se nenoroceau cumpărând droguri în Ferentari, pe Aleea Livezilor. Sau despre oamenii străzilor, care trăiau, ca în „Misterele Parisului”, în subteranele din apropierea unora dintre cele mai impunătoare clădiri din București.

Mda, a fost o perioadă interesantă din viața mea de jurnalist.

 

Anii de presă: între adevăr, ipocrizie și nevoia de aer curat

Așadar, am început în fața camerei, ca reporter și prezentator de emisiuni, după care am ajuns și în spatele ei, ca redactor, editor video și, în cele din urmă, producător.

Bine, ca să respect adevărul istoric, mi-am început cariera jurnalistică la un ziar local, post-decembrist, ca fotoreporter, apoi am ajuns, în studenție, la radio și, în cele din urmă, în televiziune. Textul de față se referă doar la cariera mea din TV și producție video. Anii de radio au fost definitorii pentru devenirea mea ca jurnalist, radioul mi-a rămas la suflet. Însă este o altă poveste, pentru altă dată.

A fost frumos, a fost "cool", eram tineri și voiam să schimbăm lumea. Sentimentul acela că faci diferența, sentimentul acela că ești parte a unei echipe de elită, că faci ceva important... Îmi lipsesc acele trăiri, poate mai mult decât vreau să recunosc.

Revenind la filonul zicerii de față, n-a fost totul roz, la un moment dat, mai precis după vreo 15 ani de presă, mi-a ajuns la gât ipocrizia și degradarea morală pe care eram obligat să le suport doar ca să-mi fac meseria. Spre deosebire de unii dintre foștii colegi, am niște linii morale și etice peste care nu pot trece.

Așa că, cu puțin noroc dar și o mică doză de nebunie, am urcat într-un avion cu destinația Miami / Florida. În fond, lăsam în urmă o carieră, în care ajunsesem să fiu respectat profesional, ca să mă înham la ceva nou, exotic. Dar unde puteam s-o dau rău de tot, pe cealaltă parte a Pământului.

Însă a fost o mișcare bună.

A fost punctul de start într-o aventură interesantă care m-a făcut să cutreier vreo jumătate de mapamond, filmând oameni în vacanță pentru una dintre cele mai mari corporații de turism din lume. Nu-i dau numele, mastodontul cu pricina n-are nevoie de reclama mea.

 

De la mayași la Monte Carlo: ani de filmat oameni în vacanță

Ajunsesem, la un moment dat, să fiu invidiat de foștii colegi de televiziune de „acasă”. În fond, umblam cu camera pe umăr printre piramidele mayașe din Mexic, Belize și Honduras, după care traversam Atlanticul pentru niște croaziere care legau Istanbulul, Izmirul și Marmarisul de Roma, Atena, Dubrovnik, Monte Carlo și Barcelona.

Lăsam apoi în urmă insulele Baleare și Canare ca să mă întorc în emisfera vestică, unde filmam nunți și excursii turistice din nord, din St. John și Halifax (Canada), coborând apoi prin New York, Rhode Island, Boston și Portland, până în Virginia, South Carolina, Texas și apoi Caraibe.

Oh, da, Texas!

Locuri memorabile, mâncare bună, prieteni pe viață.

Oh, da, Caraibele!

Bahamas, Bermuda, Grand Cayman, Jamaica, Mexic și Panama, apoi Puerto Rico și Insulele Virgine, britanice sau americane.

Asta, ca să enumăr doar ce-mi aduc aminte acum, când degetele îmi scriu aproape singure aceste rânduri în timp ce, cu ochii minții, văd flashuri din insule exotice, croaziere „tematice” (foștii mei colegi știu despre ce vorbesc, pe un text public nu pot da detalii, ar trebui să fac blogul ăsta 18+), nunți și filmări din submarin sau subacvatice, la scuba diving. Să nu uit de producțiile flamboiante, de tip Vegas, pe care le filmam, cu camera pe umăr, pe scenă, sau de la distanță, cu PZT-urile, din studio.

Da, le-am făcut aproape pe toate.

 

Profesioniști și... „profesioniști”

Ok, poate a fost cam extins ceea ce pare a fi un „curriculum vitae” ad-hoc, însă am scris rândurile de mai sus ca să înțelegeți că știu despre ce vorbesc. Și asta nu neapărat pentru că am o diplomă, de la cea mai veche universitate din România, în „Jurnalism și Comunicare”, cu o disertație pe „Fotografie și Fotojurnalism”, ci pentru că am suficientă experiență profesională și de viață ca să pot să-mi dau cu părerea.

Am văzut suficient de mulți așa-ziși profesioniști, chiar de prin televiziuni mari care, luați la bani mărunți, nu fac prea multe parale, dacă-mi iertați jocul de cuvinte. Cum s-ar spune, ca în viață; multă lume, puțini oameni.

Cunosc câțiva care, printr-un noroc chior sau doar pentru că au pe cine trebuie în locul potrivit, au reușit să-și care incompetența până aproape de pensie. Unii dintre ei, chiar până acolo. Ceea ce, să recunoaștem, e o performanță în sine. Asta în timp ce alții, buni sau chiar foarte buni, au ținut în spate sinecuriștii, beizadelele, nepoții și amantele celor de la butoane.

Asta-i viața!

 

Povestea nu este în scule

Așa că, după ani și ani de interviuri, transmisiuni "în direct", talk-show-uri, camere, obiective, microfoane, redacții de știri, studiouri de producție video și filmări subacvatice, am ajuns la o concluzie simplă: o poveste nu începe în cameră, ci în om.

La fel ca atunci când fotografiez, imaginea o am mai întâi în minte și apoi pe senzor. Sau pe film, în ultimul timp mă încearcă, din ce în ce mai des, nostalgia fotografiei analogice. Da, fotografia digitală a fluidizat și a făcut procesul mult mai rapid însă am senzația că s-a pierdut din poezia imaginii latente de pe film, s-a pierdut din misterul developării în camera obscură, când imaginile dobândeau viață în tasele cu substanțele de developare.

Sigur, tehnica ajută. Dar tehnica fără un fir călăuzitor, care ține mai mult de suflet decât de formule și algoritmi, e ca o masă de Crăciun fără cozonac: ai de toate, dar lipsește ceva esențial, ceva cald, ceva care te ține la masă.

Adevărul e că orice poveste începe cu o idee. Sau cu un sentiment. Sau, mai bine zis, cu acel mic zvâc interior pe care îl simți când privești un om.

O mireasă care își mușcă buza în timp ce își aranjează voalul. Un director care respiră un pic prea des înaintea prezentării ultimului bilanț, în fața membrilor consiliului de administrație. Un copil care pășește pe scenă și trage aer adânc, ca să prindă curaj.

Acolo e povestea, în acel moment „înainte de moment”. În tensiunea care nu se vede pe histogramă. Nu în ISO, diafragmă sau temperatura de culoare. Ori în gimbal, macara sau, mai nou, dronă.

Ci în om. În ochii și în inima lui.

Da, trebuie să „vezi” acel moment și nu e greu, trebuie doar să-ți pese. Trebuie să te apropii un pic, nu fizic, că nu filmăm endoscopii, ci emoțional. Să fii atent. Să fii prezent. Să fii empatic.

Asta fac oamenii, când sunt vii, își scapă adevărul printre gesturi mărunte.

 

Al șaselea simț

Și mai e ceva. Producțiile bune, fie ele scurte, lungi, de știri, reclame, de nuntă, de corporație sau de vacanță, nu sunt niciodată despre ceea ce filmezi, ci despre felul în care o spui.

Pe de o parte, poți să filmezi o clădire de birouri, „boring as hell”, cum ar spune vorbitorii de engleză și să „scoți” o poveste nu digerabilă, ci chiar frumoasă.

Pe de altă parte, poți să filmezi o nuntă de vis și până și filmarea să fie o corvoadă. Urmată de o altă corvoadă, un montaj lung cât o zi de post, sau mai multe zile de post, la care trebuie să dai „pompe grele”, cum spuneam cândva, doar ca să-l termini și să livrezi produsul finit unor miri pe care-i „ghicești” că nu vor apuca două-trei aniversări.

Da, după ce filmezi sute și sute de nunți, ca mine, ajungi să ai un al șaselea simț și în privința asta. Poți spune, văzându-le comportamentul, văzându-le privirile, mimica și limbajul trupului dacă cei doi vor deveni o familie sau sunt doar doi oameni care au decis să-și legalizeze relația.

 

Jazzul editării și ritmul emoției

Revenind la filonul poveștii de azi: diferența o face tărirea, ritmul. Respirația. Alternanța dintre liniște și agitație, dintre mișcare și imobilitate.

Editarea nu e chirurgie exactă, ci e o piesă de jazz. Lași loc când simți că trebuie să fie liniște. Tai scurt când simți că povestea are nevoie de un brânci. Improvizezi atunci când simți că lucrurile stagnează iar acea improvizație poate crea ceva de neuitat.

E o curgere, nu un tutorial. E o bucățică din viața cuiva, compactată în câteva minute sau câteva zeci de minute. Dar fără să-și piardă sufletul.

Și, foarte important, orice poveste, oricât de mică, are nevoie de un final, un moment în care simți că inima se așază la loc. Că lucrurile s-au rotunjit. Că povestea s-a închis, așa cum se trage ușa pe un coridor gol după ce ultimul invitat a ieșit din sală.

Poate fi un zâmbet ușor, o mână strânsă, o respirație eliberată sau o privire luminoasă.

Ca atunci când, după ce am filmat o nuntă în Mexic și am făcut un „private screening” cu mirii, amândoi au izbucnit în plâns. Mi s-a ridicat părul de pe brațe ca și cum aș fi trăit un film de groază. Știți voi, momentul acela, ca un cadru super close-up pe ochii victimei, în timp ce monstrul se apropie, din spate, într-un bokeh care îți îngheață sângele în vene.

„Oare chiar atât de rău am dat-o de gard, să-i fac pe amândoi să plângă?!”, mi-a trecut prin cap.

Însă îmbrățișarea lor, din secundele următoare, plus plicul, cu un bonus consistent, pe care mi l-a băgat mirele în buzunar, m-au liniștit și m-au făcut să-mi dau seama că motivul lacrimilor lor era cu totul altul.

A fost un moment sublim!

 

Oamenii țin minte ce au simțit. Nu ce au văzut

Aici ar fi momentul potrivit să dau un verdict, fără să-mi fie teamă prea mult că greșesc. De fapt, marele secret al videografiei e acesta: oamenii nu țin minte cadrele, țin minte ce i-ai făcut să simtă.

Am văzut o mulțime de videografi îndrăgostiți de obiectivele lor. De echipament, de grade Kelvin, de tot ce e tehnic, exact și măsurabil. Am văzut fotografi care schimbau obiectivele de la camere doar pentru „impresia artistică” și nu pentru că ar fi fost nevoie. Mă rog, cine are ochi, vede.

Însă publicul nu iubește „recele”. Publicul iubește „caldul”.

E un paradox interesant. Ca videograf, dacă vrei să faci ceva cu adevărat memorabil, trebuie să înveți să fii puțin... nevideograf. Să lași aparatul din mâna minții și să-l duci în mâna inimii.

Și, dacă faci asta, dacă filmezi cu „ochi buni”, cu empatie, cu suflet atent și cu răbdare, povestea nu ți se mai ascunde niciodată. Se dă singură, se predă. Se arată.

Pentru că poveștile adevărate nu se creează.
Ele… se simt.

 

A greși este omenește

Pot da și aici un exemplu personal, când era să o "comit" rău, de tot, cu o greșeală aparent minoră.

Filmam o nuntă în Jamaica și chiar am muncit la ea. Cadre din hotelul scump în care s-a organizat nunta, plimbări cu mirii pe plajă, o excursie prin pădurile de mangrove de pe Black River, interviuri, înainte și după nuntă, muzică romantică, potrivită pentru secvențele de B-roll.

Ce să mai, o nebunie!

Chiar am editat cu plăcere nunta aceea și am făcut-o și în timp record. Știți cum e, când ești pe "vibe", totul se leagă. Și se leagă, într-un mare fel! După care am prezentat-o mirilor înainte de terminarea croazierei. Eram mândru de ceea ce făcusem și mă așteptam la un „bonus” pe măsură.

Ei bine, aici a venit „momentul poetic”, o eroare copilărească, de începător. Și, dacă mirilor nu le-ar fi plăcut cum m-am purtat cu ei, cum am filmat și cum editat nunta, m-ar fi dus poate la pierderea jobului. Sau chiar la plata unor daune morale, oamenii erau americani și, se știe, au reflexul, exagerat uneori, de a-și rezolva problemele de genul acesta în justiție.

Momentul poetic

Ca să nu vă mai fierb mult: pe final, la ultimul capitol, am titrat „A Weeding to Remember” în loc de „A Wedding to Remember”. Și, dintre toate locurile din lume, unde? În Jamaica!

Pentru nevorbitorii de engleză, trebuie să explic.

„Weed”, în engleză, înseamnă „buruiană”. Dar, în jargon, înseamnă „marijuana”. Bănuiesc că n-are rost să vă mai dau detalii, Jamaica fiind cunoscută pentru abundența și, spun cunoscătorii, calitatea acestui produs de... relaxare.

Băi, frate!

Eram în broadcast room-ul de pe vasul de croazieră când le-am prezentat previzionarea, mai aveam vreo două zile pe mare, până să ajungem înapoi în Galveston, Texas, portul de plecare. În momentul în care titlul cu pricina a apărut pe ecran, l-am văzut pe mire cum ridică din sprânceană iar mireasa cum zâmbește ca o școlăriță pusă pe șotii. După care, uitându-se unul la altul, au izbucnit în râs. Dar un râs de-ăla, cu sughițuri. Eu, deja eram transpirat ca și cum abia ieșisem de sub duș. Văzusem titlul, pe ecranul mare al televizorului pe care-l prezentam.

Omul a luat telecomanda și a pus pauză, tocmai pe titlul cu pricina, lungindu-mi agonia. După care camera fost zguduită iar de o repriză de râs. Care mă pocnea mai ceva ca un boxer care-și face KO adversarul.

Într-un final, când au reușit să-și recapete respirația, au dat play și au urmărit și ultimul capitol din filmul nunții. Mi-au spus că le-a plăcut tare mult iar privirile le susțineau afirmațiile. Și, în timp ce-mi strecura plicul cu bonusul, mirele mi-a spus să fac ceva cu titlul ăla, că mama soacră nu-i împărtășește simțul umorului. După care m-a invitat la un whiskey, chestie pe care, de această dată, chiar dacă eram „la muncă”, n-am refuzat-o.

Aveam nevoie, credeți-mă!

Evident, când le-am livrat DVD-urile cu nunta, le-am dat vreo duzină bonus, plus niște chestii de prin Gift Shop, unde aveam o prietenă care-mi datora o favoare. Însă și-n ziua de azi, când îmi aduc aminte de acel episod, cu nunta din Jamaica, mă pufnește râsul. Dar mă face și să mă gândesc că, oricât ai fi de bun în domeniul tău, o doză de modestie nu strică.

A fost, cu adevărat, epic! Dar a fost bine că s-a terminat cu bine, putea fi o situație... interesantă.

 

În loc de concluzie

În lumea noastră perfect tehnologizată, toți avem camere, dar puțini avem „privire”. Zilele acestea, puțini mai sunt care nu poartă un telefon mobil cu ei, așadar toți putem filma. Însă nu toți înțelegem de ce filmăm. Sau pentru ce filmăm.

În plus, foarte puțini își dau seama că diferența dintre o filmare și o poveste are aceeași natură ca diferența dintre un manelist și un artist.

Unul lălăie note, ca un câine călcat pe coadă și întinde pelteaua cu cât mai multe dedicații, să-și acopere banii cheltuiți pe ultimul BMW. Sau să-și mai ia unul, există oameni care nu au noțiunea de „destul”.
Celălalt transmite un mesaj viu, comunică metalingvistic, iar audiența, titrată sau nu, simte.

Altfel spus, manelistul face bani iar artistul și cei care-l privesc... pur și simplu simt că trăiesc.

Așa că, dacă ești videograf și vrei ca oamenii să-și amintească ceea ce ai făcut, nu le da doar imagini. Dă-le trăire. Dă-le adevăr. Dă-le ceea ce ne face oameni.

Restul e tehnică. Și tehnica, spre bine sau spre rău, începe să fie tot mai accesibilă.